Lipsise doar câteva minute și era convinsă că încuiase ușa, chiar dacă nu avea în birou obiecte de valoare, dar prevederile privind protecția datelor îi pretindeau să nu lase nici un moment încăperea nesupravegheată, întrucât în cei doi ani de când lucra la spital în dosarele cu zeci și zeci de fișe ale pacienților consultați se acumulaseră informații cu caracter confidențial care, în virtutea eticii profesionale, trebuiau ferite de priviri indiscrete. Revenită în biroul ei, Sara nu observă o vreme nimic neobișnuit. Își terminase serviciul pe ziua aceea și se pregătea să plece acasă; vârî pixul și caietul de însemnări în sertar, aranjă pe birou agenda și mapa din imitație de piele, scoase în fine cheile din poșetă și, când să pună mâna pe clanță, fu cuprinsă de o senzație stranie, ca și cum ar fi pierdut ceva din vedere. Privi descumpănită în jur, ezitând, căci se știa deficitară în materie de atenție distributivă; acasă recurgea la ajutorul lui Anton ca să caute ceva, adeseori lucruri care lui îi săreau de-a dreptul în ochi, pe când ea putea trece de nenumărate ori pe alături fără să le remarce. Se sili să procedeze metodic, așa cum credea că ar fi făcut el: cercetă rafturile la rând, dulapul, sertarele, biroul pe toate fețele și, în cele din urmă, descoperi pricina acelei senzații ciudate – pe măsuța flancată de scaunele pe care se așezau pacienții în fața biroului, se afla un mic pachet legat cu grijă, așa cum sunt ambalate de obicei la magazin cadourile, la solicitarea cumpărătorilor. Oricât ar fi fost ea de distrată (și, vai, era!), nu putea crede că pachetul se găsea mai înainte acolo, doar ținuse câteva consultații în serie și ar fi fost imposibil să nu-l ia în seamă. Să i-l fi lăsat chiar ultimul pacient consultat, profitând de un moment de neatenție din partea ei? Exclus: venea pentru prima și probabil pentru ultima oară, a ținut să precizeze că nu avea nevoie de recomandările unei dieteticiene (cedase doar la insistențele medicului de salon, spunea el) și fusese tot timpul tăcut, chiar posac; nu, aceluia nici prin cap nu i-ar fi dat să mai vină și cu un dar, așa ceva i-ar fi contrazis întregul comportament. Cineva trebuie că intrase în lipsa ei (acum nu mai era chiar atât de sigură că încuiase ușa), în scurtul răstimp cât fusese la toaletă. Dar cine?

Pachetul trezi în cugetul Sarei gânduri tulburi, evocându-i starea de lucruri din țara ei de baștină, unde până și pentru cele mai neînsemnate servicii trebuia câștigată, cu atenții mai mici sau mai mari, bunăvoința slujbașilor publici. Dar îi mai aminti Sarei și de instrucțiunile care reglementau, în detaliu, conduita angajaților din instituțiile comunale în noua ei patrie – în cazul în speță, cum anume se proceda la primirea unor „atenții” din partea pacienților. Ca regulă generală, ele trebuiau refuzate; când însă nu puteau fi evitate în mod civilizat, sumele mici de bani urmau a fi vărsate la casa comună a secției (așa-numita Kaffeekasse), iar sumele mai mari sau obiectele de valoare aveau a fi predate la administrație, cu întocmirea unui proces verbal, semnat și parafat. Obiectele cu o valoare sub o sută de mărci puteau fi însă păstrate, dar numai după o notificare scrisă.
Oare ce să fie în pachet? Sara încercă să ghicească, judecând după formă și dimensiuni – o cutie de praline, poate… sau o enormă tablă de ciocolată… dar tablele de ciocolată sunt de regulă alungite, nu pătrate. Iar pachetul era pătrat, cu latura de vreo douăzeci și cinci și înalt doar de doi-trei centimetri. Enervată brusc, deloc dispusă să mai rezolve șarade – și fără a bănui că adevărata șaradă abia urma să i se dezvăluie în toată impenetrabilitatea ei – rupse ambalajul și scoase dintre fâșiile de hârtie poleită o cutie de carton cu însemnele firmei de porțelanuri Rosenthal. Prin capacul transparent se putea vedea o splendidă farfurie decorativă, unde pe un fond albastru-cobalt era reprezentat Sindbad străbătând într-o corabie cu o singură pânză, împreună cu trei marinari desigur arabi, marea cea învolburată, sub o boltă tivită cu stele și străjuită de discul gălbior al Lunii. Cei trei însoțitori își țineau cu dreapta turbanele să nu le zboare, flamura din vârful catargului flutura de mama focului, iar pânza era atât de tare umflată de vânt încât mai că se auzeau parâmele pocnind, de ai fi zis că nu-i o corabie din primul mileniu, ci o șalupă rapidă, mânată ca de o forță magică spre o destinație pe care părea să o cunoască doar Sindbad – el viza orizontul cu dreapta, iar cu stânga manevra timona. Sara făcu ghemotoc hârtia de ambalaj sfâșiată și, cu ochii ațintiți pe fascinanta imagine, fu cât pe ce să nu vadă că un cartonaș cât o carte de vizită îi căzuse pe jos. Îl ridică fără grabă și citi: În semn de recunoștință, Elisa Wunderlich.

De unde să fi știut Elisa Wunderlich că, abia în urmă cu o săptămână, ea examinase cu mult interes tocmai acea farfurie, o nouă piesă din colecția Sindbad der Seefahrer, semnată de Björn Wiinblad, faimosul designer-șef danez de la Rosenthal? Fusese chiar pe punctul de a o cumpăra, dar nu fiindcă ar fi colecționat ea porțelanuri – dimpotrivă, ura vitrinele cu bibelouri – ci deoarece se pregăteau de călătorie: urmau să-i facă o vizită unchiului ei, în California, și nu prea știa ce cadou să-i ducă. Prețul îi părea potrivit, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar voia să se sfătuiască și cu Anton înainte de a face achiziția, atâta doar că între timp uitase. Iar acum, poftim ploconul! La urma urmei, cine era Elisa Wunderlich – această Eliză „stranie”, „ciudată” , „bizară”? Nu-și amintea să fi avut vreo pacientă cu acest nume cu totul aparte, pe care precis că l-ar fi ținut minte. Răsfoi în viteză dosarele cu fișe – în zadar, nu găsi nimic; va cere însă la administrație (trebuia oricum să facă o notă scrisă) să se verifice dacă în ultimii doi ani n-a trecut totuși prin secție vreun Wunderlich. Mulțumită să amâne astfel scadența unei concluzii, Sara plecă acasă, luând bineînțeles cu ea obiectul cu pricina spre a i-l arăta lui Anton, ca să decidă împreună dacă ar fi un cadou potrivit.

Șalupa creștea văzând cu ochii, se apropia vertiginos, distanța se micșora implacabil; deși ea vâslea din răsputeri, era clar că nu putea concura cu caii putere ai motorului. N-avea nici o șansă. N-avea scăpare. Unul dintre urmăritori, în picioare și ținând la gură pâlnia unui megafon, îi striga ceva ininteligibil; celălalt, așezat la pupă, controla direcția și continua să accelereze – purtau amândoi costume ca scoase din O mie și una de nopți, dar pe sub hainele largi li se zărea gulerul uniformei. Deși evident inutil, continua să vâslească și după ce șalupa o ajunse din urmă; cel cu megafonul sări în barcă, sprinten ca un acrobat deși părea de-a dreptul obez, apucă frânghia cu care coaja ei de nucă putea fi priponită la chei și reveni cu un salt la fel de spectaculos în șalupă. Figura lui, o față tipică de arab, îi păru Sarei cunoscută, fără să poată preciza când și unde îl mai văzuse. I se făcu atât de milă de sine, încât începu să plângă. Te-am prins, îl mai auzi ea apoi vocalizând pe cel de la pupă, ca și cum ar fi imitat sirena poliției, te-am prins, te-am prins, te-am prins – și se trezi, cu broboane de sudoare pe frunte.

Zbuciumată, nu reuși să adoarmă. O stare de hiperluciditate i se instala treptat în cuget, ținând-o trează. Realiză deodată cu cine semăna grăsunul cel sprinten din vis: cu arabul care, cu vreo lună în urmă, făcând oficiul de translator pentru un pacient din Emirate, o identificase numaidecât ca venită din Siebenbürgen, din Transilvania. Fapt cu atât mai surprinzător, cu cât el însuși nu fusese niciodată acolo, cel puțin așa pretindea. Nu-l crezuse nici atunci, iar între timp aflase din cartea generalului Pacepa cum se sprijineau reciproc Securitatea și oamenii lui Arafat: nu cumva tălmaciul acela învățase germana într-o tabără de antrenament din Carpați? Nu cumva voise el în realitate să-i comunice un mesaj? Poate un avertisment?!

Farfuria! În mintea Sarei se declanșă alarma. Dă-i-l pe Radu, așa scria în cartea lui Pacepa că Ceaușescu ar fi ordonat, cifrat, iradierea unor personaje incomode cu doza menită să provoace cancerul letal. Nu putea fi o întâmplare că directorul secției românești a Europei Libere a murit de cancer (chiar în spitalul unde lucra ea!) după ce avusese curajul să difuzeze în foileton, nesocotind avertismente repetate, memoriile generalului care schimbase atât de spectaculos frontul. Dă-i-l pe Radu! Și nu era singurul caz pe care îl știa din sursă sigură: sora ei vitregă s-a prăpădit la scurt timp după ce emigrase în America, iar la autopsie medicii au constatat că organele interne purtau semne certe ale unei iradieri intense. Dă-i-l pe Radu! Farfuria, da, evident! Farfuria, cu smalțul ei albastru-cobalt… Cobalt! Pe Sara o trecură fiorii: cobalt radiocativ! Nu exista nici o pacientă Elisa Wunderlich, i s-a spus ieri categoric de la administrație, nici în computerul central, nici în arhivă, nici un fel de Wunderlich. Nu, nu mai încăpea nici o îndoială! Cum să mai doarmă, sărmana de ea, cum să suporte singură povara gândurilor? Îl trezi pe Anton. Eu cred că exagerezi, încercă el s-o liniștească, trebuie să mai existe și o altă explicație, chiar dacă nu ți se dezvăluie de la prima vedere. Elisa aceea ar putea fi ruda sau prietena unui pacient sau a unei paciente, nu-i nicidecum necesar să aibă același nume de familie. Ori poate că voia să rămână în anonimat și a semnat cu un nume inventat, fantezist. Nu ziceai chiar tu că-i un nume cam neobișnuit? Și apoi, crezi oare că suntem atât de importanți, încât Securitatea să ne facă onoarea de a ne lua în colimator? Noi n-am fluierat în biserică, n-am făcut greva foamei, nici n-am defilat până în Marienplatz cu pancarta „Jos Ceaușescu!”. Hai, caută să dormi, noaptea toate pisicile sunt negre…

Câteva zile trecură fără alte incidente și, luați de iureșul vieții, fiecare cu grijile lui, cei doi soți nu mai găsiră timp pentru a aprofunda tema, nici pentru a cugeta la cele petrecute. Pe Sara o urmărea totuși gândul sâcâitor că aveau în casă acel obiect de obârșie incertă și îi venea foarte greu să-și ignore cu totul teama. Nu-i deci de mirare că fu bântuită mai multe nopți la rând de binecunoscutul coșmar al evadatului din „raiul” comunist – se făcea că era din nou printre compatrioții de odinioară, încolțită de bănuiala că s-a întors acolo de bună voie și copleșită de certitudinea că nu i se va oferi o nouă șansă să scape. Se trezea înspăimântată și îi era frică să mai adoarmă, ca nu cumva coșmarul să înceapă din nou și ea să rămână definitiv prizoniera acelui vis aberant.
Așa nu mai merge, îi spuse ea într-o zi lui Anton, înduioșată de atâta suferință, nu mai am liniște în propria mea casă, nu mai sunt în stare să mă odihnesc, voi ajunge să nu-mi mai pot vedea de slujbă și de copii. Trebuie să facem ceva, să găsim o soluție, altfel o iau razna. De ce nu predai farfuria asta afurisită la administrație? o întrebă el. Vom găsi noi ce să-i ducem unchiului tău. – Bineînțeles, m-am gândit și eu, nu asta-i problema. Dacă e într-adevăr de o sursă de radiații, așa cum cred, e clar că n-aș dărui-o unchiului, dar nici nu pot s-o pasez administrației fără să suflu o vorbă! Și aș ajunge de pomină, m-ar arăta tot spitalul cu degetul, ar zice că sufăr de mania persecuției. Atunci, veni Anton cu soluția, dacă vrei și vrei să aflăm adevărul, ce-ar fi să ducem farfuria undeva, unde să stabilească specialiștii dacă e radioactivă ori ba. Trebuie să existe o instituție care se ocupă cu asta, vreun laborator, un institut de investigare a noxelor din mediu, sau așa ceva. Îmi amintesc că, imediat după Cernobîl, prin buletinele de știri parcă se pomenea de un asemenea institut. Decât să te tot perpelești, ca în povestea cu drobul de sare, mai bine să cerem o expertiză, că doar n-o să ne coste o avere.

N-a fost greu să-l găsească, figura și în cartea de telefon – Institut für Stralenschutz. Deutsches Forschungszentrum für Gesundheit und Umwelt. Când au sunat, li s-a spus să trimită obiectul prin poștă, cu o scurtă cerere informală. Trei rânduri. Vor primi răspuns în cel mult două săptămâni. Și, într-adevăr, după zece zile au primit nota de plată, împreună cu un răspuns scris. Pe două pagini erau înșirate acolo rezultatele – structura și conținutul chimic, proporția feluritelor elemente, cu izotopii acestora, greutatea absolută în miligrame, nivelul de radiații, general și diferențiat pe izoptopi, ș.a.m.d. În final, o concluzie limpede ca apa de izvor: farfuria era absolut inofensivă, radioactivitatea ei se încadra între limitele firești ale ambianței naturale, deci putea fi folosită fără nici o grijă, fără nici un fel de măsuri de precauție. Mai bine zis, ar fi putut fi folosită – căci după încă două zile ea le-a fost înapoiată, tot cu poșta, sub forma unei pulberi albicioase bine concasate, într-o pungă de plastic sigilată.

Gheorghe Săsărman
München, iulie 2014