Deşi beneficiar al unei notorietăţi destul de extinse printre cunoscători, Gheorghe
Săsărman e un nume mare, încă insuficient asimilat, al literaturii române, pe care
conştiinţa publică este chemată să îl recupereze în primul rând din perspectiva
complexităţii sale ideatice. Există o diferenţă fundamentală în ceea ce priveşte definiţia
„canonului” (cuvânt specios, dar nu dispunem pe moment de unul mai potrivit) în
literatura română şi, să spunem, cea americană, deşi extinderea accepţiunii la scara
întregii literaturi occidentale n-ar constitui o eroare chiar atât de mare. La americani, SFul
face parte integrantă din canon, cu atât mai mult, cu cât schimbările epistemice şi
tehnologice din ultimele decenii n-au făcut decât să confirme premoniţii oferite cu ani în
urmă de către autorii SF. Îşi imagina cineva, în anul de graţie 1953, când apărea
Childhood’s End al lui Arthur C. Clarke (autor foarte agreat de către Ghe. Săsărman), că
inteligenţa cosmică reziduală Overmind, de tip acumulativ, despre care se vorbeşte acolo
într-un context de tip global şi pacifist, va deveni realitate palpabilă odată cu extinderea
computerelor, cu intrarea în viaţa noastră a Internetului sau cu elogiul pe care prozatorii
postmoderni – inclusiv Umberto Eco sau Mircea Cărtărescu – îl aduc memoriei înţelese
ca „depozit” de fapte şi straturi acumulate aleatoriu?
Lista premoniţiilor din literatura science fiction este, de altfel, nesfârşită.
Preşedinte al Societăţii Interplanetare Britanice în două rânduri, la sfârşitul deceniului 5
al secolului trecut şi la începutul celui de-al şaselea, Arthur C. Clarke militează, imediat
după război, pentru o reţea de comunicaţie de tip galactic, realizată prin intermediul unor
centre orbitale geostaţionare. Suportul tehnologic (nu doar imaginativ) al călătoriei de la
Pământ la Lună fusese proiectat de către Jules Verne într-un roman din 1865. Într-un
roman din 1931, Aldous Huxley vorbeşte de o pilulă antidepresivă şi de efectele sale
neuronale, în contextul în care ea va deveni obiectul unor cercetări farmaceutice abia 20
de ani mai târziu, declanşatorul experimentelor fiind, de fapt, tot războiul. Bomba cu
uraniu cu fisiune neîntreruptă apare într-un roman al lui H.G. Wells din 1914, şi
exemplele ar putea continua la nesfârşit.
În practica noastră culturală, dimpotrivă, literatura science fiction continuă să fie
considerată, chiar şi astăzi, „ancilară”, „frivolă” şi „subculturală”, declasarea fiind mai
accentuată în climatul criticii esteto-centrice de până în 1990, pentru care SF-ul e o
„distracţie” privită cu îngăduinţă, rezervată unor marginali excentrici, prin nimic
comparabil cu literatura pe care o generează „scriitorii adevăraţi”, deşi cunoscătorii
domeniului şi pasionaţii de el (cum au fost Ov. S. Crohmălniceanu sau Ştefan Aug.
Doinaş, amândoi profund iniţiaţi, capabili de selecţii rafinate…) pot spune cu mâna pe
inimă că multe dintre romanele SF ale literaturii române sunt infinit mai bine scrise şi
mai captivante decât romanele „acreditate”, „canonizate” de critică.
În consecinţă, o schimbare de optică s-ar impune înspre conturarea unei literaturi
române integrale, Ghe. Săsărman putând deveni unul dintre principalii beneficiari ai
acesteia. Mai există, însă, şi un alt motiv pentru care cărţile acestui autor trăitor în
Germania ar trebui reluate, şi anume interdisciplinaritatea suplă oferită de lucrările sale
de estetică a arhitecturii. Atunci când Săsărman structurează spaţiul din romanele sale, o
face cu o profundă ştiinţă a plauzibilităţii arhitecturale. Citim despre superbism ca
denominaţie religioasă în cartea pe care tocmai o ţinem în mână, Alfabetul distopiilor?
Cuvântul a fost folosit de Shelley într-o scrisoare din 1811, ca derivat ostentativ,
artificios şi excesiv al vechii superbii romane şi renascentiste, însă termenul face ulterior
carieră în arhitectura peisageră şi în designul de interior, înainte chiar ca aceste noţiuni să
prindă cheag şi să se acrediteze. La fel se întâmplă cu intuiţia sistemică a emergenţei,
amintită în prologul volumului pe care-l citim, ea fiind înrudită cu faimoasa sinergie,
propusă de către inventatorul domului geodezic, Buckminster Fuller.
Nici ideea magiei inefabile, înspre care tinde în chip natural funcţionarea de sine a
oricărui sistem, nu e lipsită de precedenţe, mai ales pentru aceia care consideră că
Dumnezeu reprezintă, de fapt, perfecţiunea intrinsecă pe care un sistem nu-l poate genera
niciodată de unul singur. E cunoscută stupoarea pe care a stârnit-o deja amintitul Arthur
C. Clarke atunci când, înrolat fiind în armată, a cerut ca pe medalionul său de
recunoaştere să se graveze „panteist” ca apartenenţă religioasă. Justificarea, pe care
probabil superiorii săi ierarhici n-au gustat-o pe deplin, a fost foarte subtilă: dacă s-ar fi
scris „anglican”, aşa cum apărea la majoritatea soldaţilor, s-ar fi definit dependenţa de o
instituţie, pe când panteismul desemnează participarea la o imanenţă vie, de tip
universalist, echivalentă cu transcendenţa.
Alfabetul distopiilor e un eseu ficţional scris meticulos, cu o artă bine condusă şi
scrupulos controlată, în hinterlandul căreia se află o sintaxă culturală specifică şi strictă,
de tip combinatoriu, adică discursul utopic şi distopia. În consecinţă, detaliile furnizate de
către Ghe. Săsărman au o precizie de orfevru. Niciodată fraza nu curge la întâmplare şi
nici o „cheie” nu e introdusă aleatoriu, indiferent cât de aparent nesemnificativă se
doreşte ea să fie. Cititorul va descoperi cu uşurinţă, acrostihul UTOPIA, care rezultă de
pe urma adiţionării celor şase iniţiale ale cuvintelor din titlurile capitolelor, deşi I-ul de la
Nihilism (capitol nescris, înlocuit cu trei puncte) s-ar fi potrivit mai bine Inteligenţei
Artificiale, perspectivă tematică ofertantă, pe care autorul, însă, o evită. Rezultă că
romanul e „spart”, „deschis”, incomplet în mod premeditat, aşa cum e unul dintre
romanele celebre ale lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător. Ghe.
Săsărman îşi lasă cititorul în interiorul textului, invitându-l să scrie de unul singur, după
propriul său plac, capitolul care lipseşte. Dacă o va face respectând regulile impuse de
către roman, va deveni el însuşi un călător distopic, proiectat într-un univers futurist a
cărui funcţionare va fi nevoit s-o imagineze.
Sub aspect narativ, invitaţia e departe de a fi inocentă, fiindcă ea intră în
rezonanţă cu un alt artificiu subtil de care autorul se prevalează, şi anume cel al identităţii
virtuale pulverizate prin simultaneizare. Înainte ca bunul cititor să se sperie de sintagmă,
îngăduiţi-mi să vă explic despre ce este vorba. La sfârşitul câtorva dintre capitolele pe
care le conţine cartea, se precizează că autorul se re-trezeşte în patul său de acasă,
îmbrăcat în confortabila sa pijama (pe care o şi duce în câteva dintre „călătoriile” sale), la
aceeaşi oră, adică 1 şi 12 minute. Sunt cinci proiecţii imaginare în roman, şi o a şasea
nescrisă, iniţialele celor 6 capitole dând cuvântul UTOPIA. Dacă autorul „pleacă” şi se
trezeşte la aceeaşi oră în toate capitolele, rezultă, pe de o parte, o intrare a sa multiplă în
alte dimensiuni ale timpului decât aceea concretă, empirică în care el trăieşte în realitate
(celebra Fourth Dimension a lui Charles Howard Hinton, inventatorul teseractului) şi, pe
de alta, că toate proiecţiile imaginare sunt simultane. Totodată, procedura sugerează că
avem, fiecare dintre noi, o existenţă multiplă, în fiecare dintre momentele în care noi
credem că trăim o singură viaţă.
Să extindem acum acest artificiu iscusit la economia capitolului care a fost
nescris, cel pe care cititorul este invitat să îl redacteze de unul singur. Să presupunem, de
pildă, pornind de la logica teseractului (dar pot fi date şi alte corespondenţe cifrice), că
opt cititori vor intra în joc şi vor scrie capitolul care lipseşte. În acest fel, în punctul 5 al
dezvoltării sale, acolo unde e litera I, textul – uniliniar până atunci, sub aspect narativ –
va exploda energetic în opt planuri corespondente, ducând romanul în direcţia unei
imprevizibile eflorescenţe. Strict logic, nici un cititor nu poate „încheia” romanul aşa cum
este el scris, ci doar completându-l în direcţia imponderabilelor semantice oferite de
imaginaţie. În acest fel, cartea oferă combinaţii practic infinite de deconstrucţii ale
realului prin intermediul unor virtualizări plurale: după o discuţie „cu tâlc” avută cu un
prieten, autorul îşi vede viaţă „reală” deconstruită în mod caleidoscopic prin cinci
proiecţii imaginare, la care se adaugă proiecţiile infinite ale celor care se vor apuca să
redacteze capitolul lipsă.
Mai există şi o altă subtilitate constructivă în roman, pe care cititorul o va găsi
chiar la sfârşitul textului, adică după momentul în care autorul asistă, în Amazonia, la un
carnaval, adică la un rit histrionic prin intermediul căruia realitatea este înlocuită cu
„măştile” sale virtuale, infinite ca număr. În ultima scenă a cărţii, chiar la sfârşitul
proiecţiilor sale itinerante, autorul e vizitat la el acasă – adică în lumea reală… – de un
protagonist (Paleologul) din al treilea capitol al romanului. În literatura postmodernă,
tehnica inserţiei personajului imaginar în realitate e arhicunoscută, Cărtărescu recurgând
la ea atunci când, în Levantul, protagoniştii epopeii sale eroi-comice îi fac autorului o
vizită acasă, fiind şi suficient de protocolari în a nu suna la uşă cu mâna goală, ci
înzestraţi cu o sticlă de vin. În romanul lui Ghe. Săsărman, ne putem imagina – şi e logic
s-o facem, fiindcă scriitorul nu e străin de această invitaţie – că, după Paleolog, autorul va
fi vizitat, pe rând, de câte un personaj din toate cele cinci capitole rămase, artificiu foarte
subtil prin care Alfabetul distopiilor e întregit cu un roman în oglindă, cu un anti-roman,
prin intermediul căruia cuvântul UTOPIE se răstoarnă cu capul în jos, devenind
DISTOPIE.
Săsărman e obsedat de oglinzi şi de oglindiri. Să nu uităm, de pildă, că volumul
său de publicistică din 2009 se intitulează Între oglinzi paralele, incidenţele reflectării
din prozele sale SF meritând un eseu aparte. De altfel, oglinda e un accesoriu major al
literaturii fantasmatice, Alice in Wonderland, de Lewis Carroll fiind doar unul dintre
exemple. E superbă, în acest sens, analiza strict matematică pe care i-o face Martin
Gardner în The Annotated Alice, în care apar foarte des ecuaţii răsturnate în oglindă. Deja
din Istoria adevărată a lui Lucian de Samosata (pe care unii o consideră ca fiind prima
lucrare de SF din istoria literaturii universale), reflectarea e prezentă, prin intermediul
unei uriaşe oglinzi pe care locuitorii lunii – seleniţii – au aţintit-o înspre Terra, pentru a
privi „cinematografic” tot ce se întâmplă acolo. Protagonistul e recunoscător pentru
invenţie, fiindcă îi permite să-şi vadă rudele şi cunoscuţii de acasă, asigurându-se că sunt
bine.
Distopia literară este, ca tipologie, un domeniu cu o sintaxă combinatorie,
matematică exactă. Aşa e construită şi cartea lui Ghe. Săsărman, care are structura unor
eseuri logic concatenate, în economia căror nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Nici
măcar imaginaţia. De aceea, sintaxa structurală a capitolelor e construită pe dualisme
clasice, proprii proiecţiilor distopice, din categoria cărora ne vom opri, cu scopul de a
înţelege irizarea politică a sursei, la doar două exemple, la romanul Noi, de Evgheni
Zamiatin (1920) şi la 1984, de George Orwell (1949). Ambele prezintă, structural, o
dihotomie, pe care o găsim deja în cazuri clasice, cum e celebra Maşină a timpului a lui
H.G. Wells (1895), în care protagonistul (un om de ştiinţă din epoca victoriană) se
catapultează în anul de graţie 802701, într-o societate împărţită între eloi (fiinţe gracile,
armonioase, eterate, trăitoare la suprafaţa pământului) şi înspăimântătorii morloci,
creaturi teratologice brutale, trăitoare în întunericul de sub pământ, din care ele urcă seara
la „lumină” pentru a vâna eloi. Înainte de a intra în câteva dintre detaliile romanului, să
precizăm că titlul implică cu bună ştiinţă ideea reflectării, a oglinzii. Orwell şi-a terminat
cartea pe o insulă din Scoţia, expediind-o editorului în decembrie 1948. Aşa cum s-a
menţionat deja în exegeză – deşi căutătorii de mesaje „secrete” legate de cifra 1984
continuă să lucreze febril –, 1984 reprezintă răsturnarea în oglindă a anului în care a fost
finalizat manuscrisul.
Să ne întoarcem, însă, la sursă. Cu titlu de premoniţie ambiguă, ce va deveni însă
clasică pentru literatura distopică, în Maşina timpului H.G. Wells avansează tulburătoarea
idee potrivit căreia progresul, adică rafinarea continuă a bunurilor şi valorilor produse de
către civilizaţie are, în mod inevitabil, o finalitate funestă. Cu alte cuvinte, că rezultatul
civilizării continue a omului şi a mediului său ambiental are drept consecinţă nu salvarea,
aşa cum propovăduieşte creştinismul, ci prăbuşirea în distopie. În roman, hipercivilizarea
care generează diafanitatea aproape luminoasă a eloilor (fiinţele gracile, cristaline de la
suprafaţa pământului) are drept consecinţă directă vulnerabilizarea lor, spre deosebire de
morloci, care păstrează o zestre biologică întunecată, menită să-i facă mai rezistenţi. În
alte categorii filosofice, Nietzsche sugerase ceva similar, prin situarea dionisiacului
deasupra apolinicului.
Ideea potrivit căreia civilizaţia dezvoltă, printr-un exces de perfecţiune, germenii
propriei sale extincţii i-a obsedat pe autorii SF. În deja menţionatul Childhood’s End al
lui Arthur C. Clarke, noii stăpâni desantaţi pe Pământ pe cale stelară, galactică (numiţi
Overlords) neutralizează cu forţa beligeranţa continuă şi sterilă dintre ruşi şi americani, ei
intervin în plus în vreo două cazuri de inechitate terestră flagrantă, dar sfârşesc prin a
institui pe pământ o pace generalizată, trândăvitoare, foarte asemănătoare cu Paradisul
biblic de odinioară. Civilizaţia terestră se stabilizează pe o orizontală fericită, de care toţi
par să beneficieze, numai că se articulează destul de repede şi o ideologie nemulţumită,
proprie disidenţilor, recrutaţi din rândul acelor pământeni creativi (artişti, în marea lor
majoritate), care sunt de părere că pacea monocromă instaurată de către Overlords are
drept consecinţă atrofierea creativităţii umane, deprecierea instinctului de competiţie şi
dispariţia artelor. Pentru a contracara efectul unidimensionalizării, disidenţii înfiinţează
pe o insulă îndepărtată a Pacificului un oraş al creativităţii numit New Athens, dar nu
soarta lui ne interesează în momentul de faţă, ci instituirea dihotomiei de putere ca atare,
în interiorul căreia apostolii galactici ai binelui şi prosperităţii calculate ajung să fie
contestaţi de o minoritate „normală”, a cărei ideologie protestatară se bazează pe
continuitatea firească a evoluţiei rasei umane.
Ca atare, lumea se împarte între „stăpâni” şi „contestatari”, latura conspirativă a
dihotomiei fiind vizibilă atât în Noi, cât şi în 1984. Economia de funcţionare a celor două
categorii e opozitivă: în vreme ce puternicii zilei generează, în mod necesar, dictaturi
exacerbate, perfect controlate matematic, disidenţii cultivă „retardarea” organică,
înzestrată cu inerente nuanţe subculturale, sau chiar naturiste şi ecologice. Cei dintâi îşi
artificializează inuman ambientul şi lumea interioară, cedând întregul credit maşinilor
(ulterior: computerelor, Inteligenţei Artificiale) în vreme ce categoria disidenţilor se
grupează marginal, fiind vânată consecvent de către Sistem şi ameninţată cu
exterminarea.
Protagonistul romanului Noi, scris de către Evgheni Zamiatin, este
matematicianul D-503, constructor al „Integralului” (o redutabilă navă cosmică, cu
ajutorul căreia se vor popula alte planete), el fiind trăitor într-o distopie perfect
organizată, în care toate iniţiativele omeneşti – fie ele mici, sau mari – se desfăşoară în
concordanţă cu infailibilele „tabele orare”, care normează şi planifică fiecare gest sau
activitate, de la orele de relativă relaxare la mâncare sau chiar sex, plăcere la care se
ajunge prin programare, după ce protagoniştii solicită oficial „tichetele roz”, care le
îngăduie să „tragă storurile”. Partenera ovulară a lui D-503 este „drăgălaşa” O-90, serenă
şi transparentă precum e Sistemul (întreaga civilizaţie e făcută din sticlă), ai cărei
„minunaţi ochi albaştri nu sunt umbriţi de nici un norişor.” Cu toate acestea, D-503 se
îndrăgosteşte neprogramat de „nărăvaşa” I-330, foarte senzuală şi capabilă de coregrafii
lascive, care-l transportă pe tărâmuri senzuale necunoscute până atunci, dezvăluindu-i în
cele din urmă că ea face parte dintr-o organizaţie subversivă numită MEFI, care-şi
propune să reinstituie drepturile de odinioară ale societăţii naturale, spontane, ale cărei
„vestigii” continuă să vieţuiască dincolo de „zidul verde” care înconjoară oraşul de sticlă.
Dualismul totalitarism – disidenţă (în care cei din a doua categorie luptă
împotriva unor sisteme social-politice inumane, artificiale) se regăseşte în 1984 de
George Orwell, roman al cărui protagonist, celebrul Winston Smith, face de la început
parte din „cercul extern” (Outer Circle) al unui partid totalitar, care controlează
dictatorial întregul sistem, rescriind, dacă propaganda o cere, chiar şi trecutul comunităţii
sau limba pe care o vorbesc membrii săi. În contextul în care până şi reproducerea este
atent ghidată de „nevoile” inumane ale Partidului, iubirea ilicită dintre Winston şi Julia
dobândeşte, prin ea însăşi un caracter de insubordonare, care se acutizează periculos
atunci când Winston este abordat de către un reprezentant al aşa-zisei „Frăţii”
(Brotherhood), care-i împrumută „manualul” subversiv al insurgenţei mentale şi al
opoziţiei organizate, şi anume Teoria şi practica colectivismului oligarhic, scris de către
un misterios autor numit Emmanuel Goldstein.
Această structură dihotomică – ale cărei exemple se pot înmulţi la infinit în
literatura distopică mondială – oferă matricea de construcţie a majorităţii proiecţiilor
imaginate de către Ghe. Săsărman. În cel dintâi capitol al romanului, U de la
universalism, protagonistul se regăseşte într-un totalitarism decrepit şi militarizat, în
interiorul căruia entropia i-a redus pe locuitori la o mizerie umană şi civilizaţională
receptată de către majoritatea dintre ei cu apatie: oamenii rătăcesc pe străzi îmbrăcaţi în
zdrenţe, nu se mai furnizează curent electric, nici apă, nu mai există magazine şi
cadavrele zac neridicate cu zilele pe caldarâm. Aparatele electrice – inclusiv computerele
– s-au depreciat lent şi irevocabil, laolaltă cu bateriile care le alimentau, şi care nu mai
pot fi înlocuite, fiindcă nimic proaspăt nu se mai fabrică, societatea eradicând din
economia marasmului ei generalizat însăşi ideea de „noutate”. Cu toate acestea,
antagonismul se manifestă prin prezenţa unor comunităţi enclavizate, cum e de pildă
„Citadela”, care luptă împotriva entropiei quasi-generalizate a Sistemului, existând
suficiente speranţe că activitatea lor subversivă va avea, în cele din urmă, efecte benefice,
restaurând normalitatea organică pe care cazonii au scos-o în afara tabelului axiologic.
Capitolul T de la transumanism prezintă o ireductibilă tensiune instituită între
„alveolaţii” sistemului, indivizi care consimt să-şi „eternizeze” existenţa prin intermediul
unui sofisticat „program” de bioinginerie tehnologică, şi puţinii oameni normali (cum e
Cordula), care denunţă mistificarea hipertehnologică în numele ancestralului drept la
imprevizibil, la moarte naturală şi dezvoltare. Elitismul discreţionar al sistemului e foarte
subtil descris aici de către Ghe. Săsărman, în acord cu analizele consacrate birocraţiei
efectuate de către reprezentanţii Şcolii Sociologice de la Frankfurt, care au demonstrat că
introducerea unei variabile standardizante, „inumane” într-un sistem social, cum e
identitarul birocratic, are drept rezultat aplatizarea disciplinară a întregului sistem,
„păcatul” de a fi culpabil ca individ birocratic (aproape niciodată înţeles de către
protagonistul respectiv, vezi Procesul lui Kafka) funcţionând chiar mai inhibitiv la nivel
personal şi social decât „păcatul” ultracunoscut din doctrina creştină. Pentru a controla un
sistem socio-politic modern – au arătat Adorno sau Marcuse –, statul nu mai are nevoie
de mijloace brutale, el mulţumindu-se cu înmulţirea numărului de contabili, fiindcă întrun
edificiu birocratic clasic nu există niciodată eroi, ci doar victime debusolate.
În capitolul deja citat, asentimentul euforic al „alveolaţilor” generează „o elită
formată din adevăraţii supraoameni, aleşi anume dintre cei supradotaţi şi remodelaţi apoi
sistematic prin inginerie genetică, prin nano-tehnologie, prin psiho-farmacologie.
Înzestraţi cu interfeţe neurale, cu chip-uri implantate, uzând de doguri noi, menite să le
extindă memoria, să le ascută inteligenţa, să le prelungească viaţa, aceşti veritabili
semizei vor alcătui o nouă specie, al cărei nume rămâne încă de stabilit.” Nu trebuie uitat
faptul că, până aproape de prăbuşirea regimului Ceauşescu, Ghe. Săsărman a trăit în
România, fiind supus şi unor persecuţii din motive de convingere şi din cauza unui frate
plecat în străinătate. Nu întâmplător, aşadar, majoritatea proiecţiilor imaginare prezentate
în roman sunt puternic impregnate de o psihoză antitotalitară.
În capitolul O de la oicumenă, de pildă, savonarolismul ascetic şi aspru al unei
societăţi retardate şi religioase, pacificate cu forţa nivelatoare a credinţei, debordează
într-o dictatură intransigentă, unde tot ce nu se supune Consiliului Purităţii Dogmei cade
sub incidenţa ilicitului, în contextul unui monoteism aniconic şi sincretic, care a selectat,
la modul distopic, „tot ce s-a dovedit a fi bun” din creştinism, iudaism şi Islam.
În A de la Amazonia, protagonistul e întrucâtva (doar vremelnic…) „salvat” de
curiozitatea erotică a unei „organizaţii” subversive, ale cărei membre doresc să
experimenteze şi altceva decât „fericirea” pe care Sistemul o administrează societăţii sale
exclusiv feminine prin intermediul unui cult oficializat al zeiţei supreme Felicia (substitut
al lui Venus Genitrix din epoca romană), pe când în universul populat de avataruri al
capitolului P de la postumanism, eroul întâlneşte şi o microsocietate disidentă, formată
din „urmaşi ai acelor oameni care, în zorii erei postumaniste, se împotriviseră din capul
locului să fie metamorfozaţi în fiinţe algoritmice, arhivate în memoria cibernetică
globală.”
Ajuns, e de presupus, la capătul deschis al acestui roman captivant, scris cu talent
şi cu o imaginaţie bine strunită, ne putem întreba, probabil, dacă asta, şi nu altceva, este
ceea ce ne aşteaptă. Dacă nu pe noi, pe nepoţii şi strănepoţii noştri. Funcţionează
civilizaţia noastră încă naturală (atâta câtă mai este ea…) ca un predeterminism
artificializant pentru o involuţie globalistă, unidimensională, de tip distopic? Sau există şi
alte perspective? E bine când o carte se termină într-un semn de întrebare…
Pe mine, personal, Alfabetul distopiilor m-a refamiliarizat cu un autor prestigios şi
m-a întors în bibliotecă, de unde am împrumutat, pe rând, întreaga operă de până acum a
lui Ghe. Săsărman, într-un traseu de rememorare foarte folositor, pe care îl recomand
fiecărui cititor al Alfabetului. În cărţile lui Ghe. Săsărman şi ale colegilor săi veţi găsi,
probabil, şi suportul de inspiraţie pentru a scrie capitolul-lipsă al volumului de faţă. Sunt
însă ferm convins că nu vă veţi opri aici şi că veţi persevera, fiindcă science fiction-ul e o
narcoză ale cărei esenţe converg înspre alchimii intelectuale sofisticate, proprii unui
univers în interiorul căruia realul şi virtualul îşi schimbă rolurile pe neobservate.
