Ani 30
Către sfîrșitul anilor `80 am ajuns la Berlin. Așa cum ni se întîmplă uneori, ne hotărîm să vedem un loc – un oraș sau numai o clădire – „împinși” de imaginile lui pe care le avem în minte, cine știe de unde „primite”. Din Berlin, mă urmăreau două. Prima era cea a Reichstag-ului (pe frontonul căruia scrie suveranul Dem deutschen Volke), clădire de o masivitate drastică, inevitabilă, construită abia la sfîrșitul secolului al 19-lea dar care, ciudat, pare azi mai…veche decît Versailles-ul, de pildă. Cea de a doua era a Zidului, a zidului „nostru”, aş spune, pentru că el, cu cenuşiul lui meschin, mizer, semăna cu gardul neterminat al unui cimitir (asta și era, oarecum…). M-am dus, aşa dar, să le văd şi să le repun, corect, în imaginarul meu, una lîngă alta. Acolo, în centrul centrului berlinez, cînd te uitai la Zid, mai vedeai, dincolo de el, partea de sus a Porţii Brandemburgice, cu o înfăţişare stingheră, arc de triumfuri parcă uitat acolo de cei care îl ridicaseră. Am revenit şi în zilele următoare. Zidul cotea, o lua şi către dreapta şi către stînga, egal cu el, nimic nu-i oprise decisiva, toxica înaintare. Pătat de desene şi grafitti murdărite, arăta ca şi cum animale uriaşe ar fi urinat pe el, ani dea rîndul. Sinistru, brutal, umilitor…Dacă îl priveai mai de sus, observai că pe o parte ca şi pe cealaltă erau acelaşi fel de..oameni – numai că dincolo păstrau o distanţă bună, păzită de soldaţi cu automate. Simţeai o ameninţare chiar şi în înşiruirea compactă de betoane. Privindu-l, n-avea cum să nu-ţi vină în minte un posibil „model” – zidul chinezesc, dar care rămîne o mare, impunătoare arhitectură, menită să apere de invazii imperiul: să apere deci înlăuntrul de ceea ce putea veni din afară. Zidul berlinez era menit să apere înlăuntrul de..înlăuntru, să interzică ieşirea şi nu invazia. Zidul chinezesc era un monumen t,pe cît de imperial pe atît de – cum a dovedit istoria – inutil; zidul berlinez semăna cu ruina oribilă a unei mari construcţii abandonate. Semăna – gîndim acum – cu ceea ce şi era, de fapt: ruina construcţiei comunismului. Îţi mai venea în minte şi Zidul plîngerii de la Ierusalim, o apariţie dramatică la care vii ca să te rogi pentru cei vii şi pentru cei morţi, să-ţi implori şi întăreşti speranţa şi să-ţi domoleşti disperarea; de cel din Berlin te izbeai, îl priveai cu ură, căinai pe cei morţii – adică cei care, ca şi tine, ar fi dorit să-l treacă, să-l sfideze şi n-au reuşit. Nici tu…
M-am gîndit, mi-am amintit de zilele acele berlineze cînd, către seara lui 3 octombrie de acum 30 de ani, am deschis televizorul şi-am stat cu ochi umezi în el ceasuri de-a rîndul privind cum un popor nebun de bucurie destramă faldurile cortinei de fier, loveşte în betoanele închisorii care se prăbuşesc, pe sute de kilometri, direct în adîncul cel mai mizer şi umilitor al istoriei. Era chiar sfîrşitul, sfîrşitul unui coşmar pe care toţi l-am avut – unii îl mai au – timp de decenii lipsite de speranţă şi cinstire.
Dar mi-am mai amintit, scriind acestea, de momentul în care s-a petrecut de fapt chiar începutul sfîrşitului: anume în august 1980 cînd, la Gdansk, greva sindicatului Solidarnost a silit regimul şi armatele să nu tragă şi să înceapă tratative. Atunci s-a clătinat, fără putinţă de reconsolidare, pentru prima oară, puterea dictaturii comuniste – eram la mare la Doimai, cu prieteni care astăzi nu mai sînt – ascultînd Europa Liberă. Am avut un moment senzaţia de fericire victorioasă. Nu ştiu dacă cei tineri pot înţelege această izbucnire ieşită din exasperarea adunată prin ani. Armatele „lagărului păcii şi socialismului” interveniseră, pînă atunci, pretutindeni şi cu toată violenţa: de la Berlinul anilor 50 pînă la Budapesta lui 1954, Praga din 1968. La Gdansk s-a fisurat, inconturnabil, „monolitul”.
Crăciunul românesc al anului 1989 de fapt atunci a început..
Deci, ajungînd acum la zilele acelui sfîrşit de an 1989: umblam cu toţii pe culoarele clădirii în care se gîndea şi se spera neîncetat la o Europă liberă, în aşteptarea unor veşti noi din ţară; aflasem de Timişoara, de victime şi de panica puterii, aşteptam. Veneau ştiri, bune şi rele, adevărate sau inventate, o agitaţie uşor de imaginat, mai uşor decît de trăit. Nu aşteptam o ştire, ci un destin, un act istoric. (Eu mai trăisem două: noaptea lui 23 august 1944, petrecută într-un camion abia ieşit din incendirea Galaţilor şi, tot noaptea, de 1 martie 1949, cînd familiei mele republica clasei muncitoare îi fura tot ceea ce cîştigase şi clădise, în cîteva generaţii.) Aşa dar, asta trăiam în 22 decembrie, chiar în orele acelea în care agitaţia noastră de ziarişti politici era, în mic şi fără riscuri, aceeaşi cu a bucureştenilor veniţi în Piaţa Palatului să spargă minciuna „anilor lumină”; ani lumină care îi orbise cu mizeriile şi privaţiunele lor în frigul întunericului socialist. (Cum se întîmplă uneori, memoria îşi schimbă priorităţile şi îşi reconstruieşte succesiunile după legi în care raţiunea nu e la comandă. Tot felul de imagini îmi stau de gardă şi-mi aduc „culoarea” unor momente de neiutat. Da, neuitatele momente dramatice care s-au aşezat, cum au vrut ele, în cronologia şi în semnificaţia lor în fiecare dintre noi.) Îmi mai amintesc aşa dar, că un director american a venit şi ne-a dat vestea: ei fugiseră! În 22, după prînz; apoi am avut televiziunea română în direct – nu mai ştiu cum ajunsă la noi – au apărut primele amicale cunoştinţe: Mircea Dinescu şi Ion Caramitru. Apoi au apărut şi alţii, unii chiar se bucurau, alţii îşi „aranjau” viitorul sau voiau să li se iertre trecutul… Apoi, la Radioul unei Europe (aproape) Libere acum, s-a vorbit, zi şi noapte, în studiou, toţi colegii – între ei şi cei mai prieteni mie: Nae Munteanu şi Emil Hurezeanu. Vorbeau, vorbeam despre ce e nou, ce va fi nou, ce trebuie făcut şi ce nu, proiecte, mesaje…zile întregi, evenimente unele după altele, ştiri senzaţionale, presupuneri sau deziluzii. Speranţe şi temeri, pentru că lupta era prea mare şi „complotul” prea..complex pentru a putea fi, atunci, înţeles. (Dar acum?) Eu stăteam mai mult la monitor şi înregistram mesaje de salut şi victorie (chiar de la unii care, de fapt, nu se bucurau ci se…îngrijorau. Alţii, minţeau, preventiv…). Dar nici o ştire, nici un mesaj nu trebuia neglijat. Nici o speranţă…Aşa am ajuns la Crăciun…aşa am ajuns de atunci şi pînă la astăzi…
În ritmul aceluiaşi interes, desigur mai calm, am continuat să..exist în politic încă mai mulţi ani. Cu timpul, lucrurile cînd se limpezeau, cînd se tulburau. Mineriadele au fost semne din memoria cea mai rea a anilor comunizării – cea mai bună a fost o faţă (nu toate feţele) a Piaţei Universităţii, unde colegii mei mai sus amintiţi au adus semnul şi felul nostru de a vedea lucrurile. Şi noi, ceilalţi, cum putea fiecare, la München. Îmi amintesc de una dintre discuţiile dintre noi, discuţii ce nu se mai terminau: ce revoltat era Ion Ioanid (încă nu celebrul autor al Închisorii noastre cea de toate zilele, document fără egal despre închisorile comuniste) cînd a venit „prognoza” lui Brucan: în România democraţie va fi peste 20 de ani…Ion spumega, eu îmi ziceam, dar nu cu glas tare, că Brucan a fost optimist…
Viaţa m-a dus de alt drum, după 12 ani petrecuţi la Europa liberă. Am revenit la învăţămînt, spre marea mea bucurie, şi m-am despărţit, la Heidelberg, de studenţi şi cursuri odată cu (nedorita dar inevitabila) pensionare.
Sigur, fără continuitate zilnică, fără entuziasm şi prea mare curiozitate, aflu – am aflat ce se petrece, lună de lună, an de an, în ţară. (Deşi n-am aflat nici o deslegare precisă a lui decembrie 89 şi nici a atîtor altor cotloane în care rătăcesc urmările ticăloase şi corupte a ceea ce fusese înainte.) Nu vin prea des în ţară căci nu vreau să stîrnesc valul amar al unor amintiri care a trecut peste malurile mele, lăsîndu-le gustul… Dar este ceva ce mă interesează definitiv, şi anume artele, cărţile, expoziţiile, spctacolele, filmele şi toate celelalte semne de artă, din ţară. Şi îmi dau mari satisfacţii. Libertatea a zîmbit muzelor române care şi-au arătat repede-repede graţiile: şi bine au făcut, se poate conta pe ele! Eu la ele privesc, cu ele mă bucur (cît se mai poate, după opt decenii de concubinaj reciproc avantajos..). Cei mai mulţi dintre prietenii mei buni s-au dus, în toate părţile de pe-aici şi de pe dincolo. Pînă la un punct, am credinţa că mulţi dintre artiştii noştri vor dezbracă, încet dar sigur, surtucurile şi cămeşoaiele provincialismului, vor ieşi din vraja jalnică a contemplării agramate a buricului naţional. Vor ajunge, din ce în ce mai mulţi în lume, unde foarte, foarte puţini dintre înaintaşi, din toate perioadele, au pătruns. Sînt semne, valori, speranţe – şi eu mă simt solidar cu de ele, aşa cum le văd şi le simt: tîrziu..de departe…
Însă aş minţi că gîndesc la toate astea cu linişte şi împăcare. Căci, la 101 ani de Românie Mare, la 30 de Românie Regăsită, aflu, cu sentimente care numai la glumă nu duc, că mai bine de 4 milioane de veri, unchi, nepoate şi cumnaţi ai noştri umblă prin lume, nu pentru că le lipseşte, acasă, libertatea ci pentru că vor să trăiască mai bine, pur şi simplu, mai bine şi cu o mai plauzibilă speranţă. Să adune ceva pentru ei şi pentru cei ce vin, nu pe furişul potecii întunecate pe care se strecoară corupţia dîmboviţeană, ci pe calea competenţei. Regimurile politice din ţară nu stimulează ci dezamăgesc, partidele politice şi strategia lor nu inspiră încredere. Cei care au pornit pe drumuri nu sînt numai o elită de informaticieni şi medici ci şi zidari şi electricieni. Cu unul din cinci români căutînd prin lume o viaţă (hai să zicem) normală, apoi cu starea dezastroasă a ceea ce numim spaţiul public – străzi, relaţii oficiale, instituţii, televiziune, şcoli, spitale, cumetrii cu manele – nu putem fi mulţumiţi, din contra. Şi nu e drept, lucid şi demn, să ignorăm şi părţile aceastea, greu şi urît întunecate, a aniversărilor de azi şi de ieri. Nu de un alt termen-brucan, numărat în zeci de ani, ar fi nevoie, ci de o lucidă îngrijorare în faţa unei posibile, fatale, prea umilitoare ieşiri din lumea civilizaţiei; care – nu e de uitat! – numai dintr-o zare vine! Aşa cum e ea, pentru aşa cum suntem noi…
Acestea ar fi unele semne dintre cele ce le „citesc” acum: după 30 de libertate, din cei 82 de mine trăiţi, parte din cei 101 ce s-au împlinit de la Marea Unire.
Gelu Ionescu – iunie 2020
