Anul acesta ( 2019 ), pe data de 18 iunie, la venerabila vârstă de 97 de ani, în Bavaria, la München, s-a stins din viață Pavel Chihaia – talentat romancier, prolific eseist și eminent istoric de artă, preocupat în special de cercetarea culturii medievale românești. A avut parte de un destin „labirintic”, cu perioade de ascensiune și „căderi” vertiginoase, cu debuturi promițătoare dar și cu ani grei în care a fost supus persecuțiilor. Născut pe data de 23 aprilie 1922 la Corabia (oraș din interbelicul județ Romanați, actualmente situat în județul Olt) în familia funcționarului Ion Chihaia și a soției sale Elena, născută Crăciunescu, Pavel Chihaia de la vârsta de patru ani – după decesul mamei – este adoptat și crescut de o mătușă, petrecându-și restul copilăriei și adolescenței la Constanța, unde învață la liceul „Mircea cel Bătrân”. În perioada 1941-1945 viitorul istoric de artă își continuă studiile la Facultatea de Litere a Universității din București unde debutează și în calitate de literat.
Din anul 1958 și – cu mici întreruperi – până în anul 1978, când împreună cu soția sa Maria Ioana (Mira) a cerut azil politic în Germania, Pavel Chihaia a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei din București. Angajarea sa de către George Oprescu – fondatorul și primul director al institutului menționat – a devenit posibilă datorită „liberalizării” tacite, îngăduite tactic la sfârșitul anilor ’50 de către conducerea comunistă. La acea dată Chihaia era deja un scriitor cunoscut, autor al piesei de teatru „Viața ascunsă”[1], a mai multor nuvele, al operei dramatice „La farmecul nopții” (pentru care i s-a decernat Premiul scriitorilor tineri din anul 1945[2]) și al romanului „Blocada”[3]. Deceniul anterior angajării la institut a fost, probabil, cea mai dificilă perioadă din viața scriitorului și viitorului – la acel moment – istoric de artă: or, după scurtul intermezzo dintre anii 1944 și 1948, când Chihaia termină cursurile Facultății de litere din București (la care se înscrisese încă din 1941[4]), când lucrează ca impiegat la Direcția Generală a Teatrelor[5] și când scrie cronici plastice la ziarele „Timpul”[6], „Ecoul”, „Fapta”, „Universul literar” și „Lumea”[7], urmează o îndelungată perioadă de prigoană, în care scriitorul este arestat, ulterior – din lipsă de probe – eliberat, dar constrâns „să-și câștige existența prin munci necalificate de zidar, caloriferist, de om de serviciu la Policlinica de Copii din București sau, în cel mai bun caz, de figurant la teatrele Nottara și Tineretului din capitală”[8]. Noul regim comunist – cu metodele-i proletcultiste de dirijare a culturii – retrage din librării și arde la propriu romanul „Blocada”, tipărit la Editura Cultura Națională în 1947[9], impunându-i scriitorului o lungă și forțată „hibernare” – de 12 ani –, în care ultimul își găsește consolarea doar grație unor traduceri din poeți englezi[10], – traduceri – rămase nepublicate timp de decenii.
Scriitorul recunoștea că devenind angajat al Institutului de Istoria Artei și fiind silit de circumstanțe să cerceteze arta Evului mediu, a fost nevoit să ia „viața de la capăt”[11]. Neavând studii de istoric de artă, el nu dispunea inițial de pregătirea necesară pentru a cerceta un domeniu atât de complex precum sunt secolele de mijloc din cultura Țării Românești. Însuși Chihaia mărturisea că „deși colegii îi erau foarte binevoitori și favorabili, nu le-a trebuit multă vreme să se lămurească cât de îndepărtat, cât de inocent era el faţă de preocupările lor (…)”[12]. Așa că, cu disperarea celui ce are în faţă alternativa pierderii locului de muncă într-o perioadă istorică lipsită de speranțe, dar și cu o autentică curiozitate și cu o admirație tot mai mare pentru noul său domeniu de aplicare a sârguinței înnăscute și a erudiției acumulate pe parcursul anilor, a reușit în scurt timp – și cu brio – să depășească acest handicap. Mi-a trebuit câtva timp să mă dezmeticesc – va spune peste câteva decenii scriitorul și, după o scurtă pauză va mai adăuga – de fapt, trebuia să aleg un drum de activitate care îmi era necunoscut[13].
Pe parcursul celor două decenii cât a activat în cadrul Institutului de Istoria Artei Pavel Chihaia și-a elaborat partea majoră a operei științifice – peste șaptezeci de studii de istoria culturii și artei – multe dintre care au fost în anul 1998 retipărite de editura „Albatros” în vasta sinteză cu genericul „Arta medievală”, compusă din cinci volume[14]. Primul volum al acestei sinteze, întitulat Monumente din cetățile de scaun ale Țării Românești, corespunde volumului VI al Operei omnia a scriitorului (publicată de editura „Ex Ponto” în 2010[15]) și are drept scop prezentarea unei serii de monumente din vechile cetăți de scaun Argeș, Câmpulung-Muscel și Târgoviște. Trebuie însă subliniat faptul că varianta inițială a acestui volum a apărut încă în anul 1974 la Editura Meridiane din București.
Cele trei vechi capitale ale Țării Românești – Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște – au fost prezentate de Pavel Chihaia în ordinea vechimii, cu un accent deosebit pe primele două, unde există foarte puține rămășițe din reședințele lor domnești. Problema identificării voievozilor îngropați în necropola Bisericii Sfântul Nicolae a fost cercetată în primul capitolul al cărții, întitulat Necropola primilor Basarabi din Curtea de Argeș[16]. Autorul a încercat să dateze mormintele conform unor criterii stilistice și a propus chiar o nouă cronologie a acestor monumente funerare. El a ajuns la concluzia că mormintele medievale aparțin unei perioade destul de scurte din a doua jumătate a secolului al XIV-lea: mai exact perioada ce se întinde de la urcarea pe tron a lui Vladislav I (primul domn îngropat la loc de onoare în biserică) și până la domnia lui Mircea cel Bătrân care, după cum știm, a ales să fie înhumat la mănăstirea Cozia.
În capitolul trei[17] Chihaia a încercat să deducă funcția inițială a Bisericii Domnești din Curtea de Argeș, luând în considerare conținutul unor documente referitoare la Biserica Episcopală – ctitorie a lui Neagoe Basarab – în care sunt consemnate pământurile aparținând așa-numitului lăcaș anterior. Rezultatele acestei cercetări i-au permis istoricului de artă să emită ipoteza conform căreia Biserica Domnească Sfântul Nicolae, unde au fost îngropați voievozii, a servit mai întâi ca biserică metropolitană.
Portretele domnilor din bisericile Domnească și Episcopală din Curtea de Argeș sunt prezentate în capitolul al patrulea al volumului[18], unde se încearcă nu numai stabilirea identității personajelor, ci și depistarea semnificației imaginilor voievodale, – semnificație – legată atât de rolul și de statutul monumentelor respective, cât și de viziunea epocii în care portretele au fost zugrăvite.
Reședința domnească din Câmpulung-Muscel face obiectul unui studiu mai dezvoltat, care constituie conținutul capitolului al optulea al volumului[19]. Aici Chihaia propune o reconstrucție a celor trei etape ale construcției reședinței, datorate, respectiv, domnitorilor Nicolae Alexandru, Matei Basarab și Alexandru Ghica. Pentru cercetarea primelor două etape autorul folosește atât elementele dezvăluite de săpături – încă incomplete la acea perioadă – cât și câteva mici sondaje arheologice. Conținutul acestor două etape, atât de puțin cunoscute, dar atât de importante pentru istoria și cultura românească, sunt inventariate și analizate cu multă acribie de către cercetător. Cât privește cele trei incinte principale – cele ale bisericii, ale spitalului și ale hanului – ele sunt, de asemenea, studiate în detaliu.
Ultimul capitol al cărții – cel de al treisprezecelea[20] – propune să stabilească câteva fapte importante referitoare la originea și structura capitalelor din Țara Românească. Folosind un material documentar original și mai multe investigații făcute în teritoriu, la fața locului, care au constituit și fundamentul altor capitole ale volumului, autorul ajunge la concluzia că, spre deosebire de unele castele de reședință occidentale, construite în perioada fărâmițării feudale care s-a reflectat chiar și în locația lor inaccesibilă, reședințele din Țara Românească s-au format la sfârșitul Evului Mediu, într-o epocă de centralizare, în care avantajele comerciale le depășeau pe cele militar-defensive; de aceea, aceste reședințe românești nu se găsesc pe vârfurile accidentate ale munților, ci se află în apropierea unor râuri, în proximitatea unor rute comerciale importante.
Volumul doi al pentalogiei lui Chihaia – întitulat Învățături și mituri în Țara Românească[21]– a văzut lumina tiparului în anul 1976 la București, la Editura Academiei Republicii Socialiste România, având inițial titlul De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab[22]. El este conceput ca o continuare a primului volum și își propune – în prima parte[23] – să prezinte mănăstirea Argeș și scrierea parenetică Învățăturile lui Neagoe către fiul său Theodosie, iar – în partea a doua[24] – o serie de opere legate de apariția la începutul secolului al XVI-lea a personajului mitic Negru Vodă, întemeietor legendar al Tării Românești.
Volumul trei[25], întitulat Țara Românească între Bizanț și Occident, a fost publicat la Iași, deja după revoluție, în anul 1995, de către editura Institul European. Scopul cărții era să ofere cititorului o viziune polifonică asupra artei și culturii medievale din Țara Românească, o viziune în care tradiționalul vector bizantin și sud-slav să fie întregit de cel occidental și central-european, – vector – poate mai puțin accentuat, mai puțin vizibil, dar, cu certitudine, prezent și în zonele situate la sud și la est de Carpați. Trebuie spus că pe tot parcursul cărții, de la primul capitol[26] – în care se analizează trăsăturile balcanice și cele occidentale ale miniaturilor din faimosul Chronicon Pictum, evocând victoria lui Basarab și înfrângerea lui Carol Robert – și până la cel de al optsprezecelea[27] – în care avem o prezentare a modelelor ecumenice și voievodale ale domnilor Țării Românești (de la biblicul rege David sau Constantin cel Mare și până la miticul Negru Vodă și strălucitul Neagoe Basarab!) – autorul urmărește să extragă cu acribie și sârguință trăsăturile care se leagă de o lume sau alta, atent desigur și la străvechiul fundament al tradițiilor vernaculare. O atenție sporită merită investigațiile lui Pavel Chihaia referitoare la cultura românească din epoca lui Matei Basarab: or, această epocă se vădește a fi extrem de receptivă la stilurile care s-au succedat în Europa Occidentală timp de jumătate de mileniu. Această toleranță, neașteptată pentru o țară de tradiție ortodoxă, relevă o puternică și semnificativă schimbare de viziune, – schimbare care este cu lux de amănunte descrisă de istoricul de artă român în capitolul Renaștere și renașteri autohtone[28] – capitol – care este inclus în partea a doua a volumului trei al pentalogiei și în care se simte influența – benefică în acest caz – al celebrei lucrări Renaștere și renașteri în arta occidentală a lui Erwin Panofsky[29], reputat corifeu al iconologiei secolului XX.
Căutări în orizontul timpului este genericul celui de al patrulea[30] volum al pentalogiei lui Chihaia. Aici au intrat mai multe studii, recenzii, amintiri, reflecții, evocări ale unor valoroși istorici de artă (cum este cazul lui Emil Lăzărescu[31] sau a Mariei Ana Musicescu[32]), note de călătorie ș. a. Un rol important în partea a treia a volumului îl joacă contribuțiile în legătură cu istoria artei medievale, pe care Pavel Chihaia le-a citit la programul „Perspective europene”, alcătuit de Gelu Ionescu, pentru postul de radio „Europa liberă”[33]. Istoricul de artă nu a prezentat toate luările de cuvânt la postul de radio menționat ci a ales 17 emisiuni, care i s-au părut mai sugestive[34]. Intenția lui Chihaia era de a informa fără părtinire pe cei de acasă în legătură cu preocupările Occidentului pentru valorile trecutului și de a face cunoscute noile cercetări ale culturii medievale existente la acea oră în Franța, Germania, Italia sau Marea Britanie. Ca și în volumele precedente, în toate aceste studii, recenzii sau luări de cuvânt accentul este pus pe caracterul sincretic al civilizației medievale. Or, autorul niciodată nu a considerat în mod separat evoluția culturii, a evenimentelor istorice, a vieții religioase, ci le-a cercetat întotdeauna împreună, manifestând întotdeauna o viziune de ansamblu asupra lumii înconjurătoare, exprimată atât prin forme extra-artistice cât și prin opere de artă.
Ultimul – cel de al cincilea[35] – volum al pentalogiei lui Chihaia – întitulat Sfârșit și început de ev – își propune să scoată în evidență câteva opere de artă plastică și câteva scrieri de epocă care ilustrează tensiunile apărute între Biserica catolică și ordinele cavalerești în perioada de cotitură de la Evul Mediu spre Renaștere. În primă sa variantă – trunchiată și cu subtitlul Reprezentări de cavaleri la începuturile Renașterii –, cartea a fost publicată de către Editura Eminescu în anul 1977[36]. De fapt, în această lucrare științifică are loc dezvoltarea unor idei prezente încă în teza de doctorat a cercetătorului, realizată în anii 1971-1973 la Sorbonna[37], sub îndrumarea profesorului Louis Grodecki[38], medievist și istoric al culturii de talie europeană. Obiectivul cărții consta în cercetarea împrejurărilor în care a apărut decompoziția în sculptura funerară occidentală. După cum a remarcat însuși Chihaia în prefață[39], investigația sa s-a axat pe trei direcții conducătoare: a) tradiția decompoziției în literatura biblică și patristică; b) evoluția temei celor Trei vii și trei morți, în cadrul căreia apar, în pictură, corpuri în decompoziție; c) romanul Recompensa lumii, al lui Konrad von Würzburg, care a inspirat personajul Prințul lumii, sculptat în piatră pe fațada mai multor catedrale.
În încheierea acestui scurt omagiu adus memoriei eminentului cercetător și scriitor, vom menționa doar faptul că Pavel Chihaia a încercat și – în mare parte a reușit – să identifice și să introducă în circuitul științific câteva trăsături importante ale civilizației medievale și premoderne din spațiul românesc. Extrem de rodnică și de bogată în consecințe s-a dovedit a fi teza lui de bază, conform căreia Țara Românească – situată atât în zona de influență a Occidentului cât și a Bizanțului, ulterior a Imperiului Otoman, – de-a lungul intervalului de timp cuprins între secolele al XIV-lea și al XVIII-lea a avut cel puțin două așa-numite prerenașteri – momente de remodelare semnificativă a mentalităților, de receptare a noilor modele culturale occidentale și de retopire a lor într-o sinteză artistică originală: cea dintâi în primul sfert al secolului al XVI-lea (epoca lui Neagoe Basarab) și cea de-a doua în mijlocul secolului al XVII-lea (epoca lui Matei Basarab).
Constantin I. Ciobanu
CIOBANU, Constantin. Un cercetător notoriu al artei medievale românești (in memoriam Pavel Chihaia). In: Patrimoniul cultural de ieri – implicații in dezvoltarea societatii durabile de maine. Ediția 2, 22-23 septembrie 2020, Chişinău. Iași – Chișinău: 2020, pp. 44-51.
Fotografii personale – Pavel Chihaia
( click pe poze pentru o vizionare mai bună )
Pavel Chihaia la 90 de ani – jubileu organizat la 27 aprilie 2012 de către Societatea Culturală Româno-Germană «Apoziţia» și Consulatul General al României la München.
[1] Această piesă a rămas nepublicată în anul 1945, dar era cunoscută în cercurile iubitorilor de teatru, vezi: Ghizela Cosma & Ioan Tomoiagă, op. cit., p. 205.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem, p. 206.
[4] Ibidem, p. 205.
[5] Ibidem, p. 207.
[6] Gheorghe Grigurcu, Destinul unui rezistent: Pavel Chihaia, în: România Literară, 2001, nr. 41, citat după https://arhiva.romlit.ro/index.pl/destinul_unui_rezistent_pavel_chihaia
[7] Vezi: https://crispedia.ro/pavel-chihaia/
[8] Ghizela Cosma & Ioan Tomoiagă, op. cit., p. 207.
[9] Ovidiu Pecican, op. cit., p. 211.
[10] Gheorghe Grigurcu, op. cit.
[11] Pavel Chihaia, Legendele unei lumi posibile, Ed. Jurnalul literar, 2000.
[12] Gheorghe Grigurcu, op. cit.
[13] Pavel Chihaia, Opera omnia, IX: Căutări în orizontul timpului, Constanța, Ed. Ex Ponto, 2010, p. 7.
[14] Idem, Arta medievală, Vol. 1-5, București, Ed. Albatros, 1998.
[15] Idem, Opera omnia, VI: Cultura medieval. Monumente din cetățile de scaun ale Țării Românești, Ed. Ex Ponto, 2010.
[16] Idem, Arta medievală, Vol. 1, p. 9-35.
[17] Ibidem, p. 56-74.
[18] Ibidem, p. 75-94.
[19] Ibidem, p. 163-227.
[20] Ibidem, p. 303-212.
[21] Idem, Arta medievală, Vol. 2, București, Ed. Albatros, 1998.
[22] Idem, De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab. Interferențe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, București, Ed. Academiei RSR, 1976.
[23] Idem, Arta medievală, Vol. 2, p. 9-126.
[24] Ibidem, p. 127-290.
[25] Idem, Arta medievală. Vol. 3. Țara Românească între Bizanț și Occident, București, Ed. Albatros, 1998.
[26] Ibidem, p. 9-14.
[27] Ibidem, p. 233-250.
[28] Ibidem, p. 285-288.
[29] Erwin Panofsky, Renaștere și renașteri în arta occidentală, București, Ed. Meridiane, 1974.
[30] Pavel Chihaia, Arta medievală. Vol. 4. Căutări în orizontul timpului, București, Ed. Albatros, 1998.
[31] Ibidem, p. 86-90.
[32] Ibidem, p. 91-93.
[33] Vezi: Ibidem, p. 5.
[34] Ibidem, p. 179-221.
[35] Idem, Arta medievală. Vol. 5. Sfârșit și început de ev, București, Ed. Albatros, 1998.
[36] Idem, Sfârșit și început de ev. Reprezentări de cavaleri la începuturile Renașterii, București, Ed. Eminescu, 1977.
[37] Idem, Arta medievală. Vol. 5, p. 7.
[38] Vezi: Ghizela Cosma & Ioan Tomoiagă, op. cit., p. 208.
[39] Pavel Chihaia, Arta medievală. Vol. 5, p. 7.
