Cristina Botîlcă – Carte de rugaciuni

”Cartea de rugăciuni pe care am descoperit-o în septembrie 2020 într-o veche cutie a bunicilor mei a ajuns o carte în toată regula, publicată de Contemporary Literature Press. O puteți descărca gratuit accesând linkul de mai jos. Cărticica are povestea ei, pe care o găsiți la final, sub forma unei postfețe, și o transliterație realizată de mine. Evident, cartea este dedicată bunicului meu (așa cum a fost tot ceea ce am făcut în ultimele 7 luni, de când l-am pierdut), Ion al lu’ Țâncu. Cartea asta reprezintă spusele lui, din ce în ce mai dese în ultimii ani de viață: „Închină-te, tataie.”: Carte de rugăciuni

Să vă placă, să vă bucure și să vă facă mai curioși!

Mulțumesc doamnei Lidia Vianu și domnului Cristian Vîjea pentru răbdarea infinită și pentru bunătate!”

10 ianuarie 2022 Cristina Botîlcă

Cristina Botîlcă ( o veche cunoștință a Apoziției  – vezi numai-plopii-si-stuful) a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări:

• În septembrie 2020 ai „descoperit” o carte de rugăciuni scrisă într-un limbaj neînțeles de oamenii de astăzi. Cunoșteai scrierea chirilică de la școală sau studiul propriu te-a împins să o deslușești pentru a „traduce” această carte?

Nu am studiat niciodată alfabetul chirilic și nici tangențe n-am avut cu un astfel de studiu. Tata a studiat rusa la școală și mereu m-a fermecat că el poate citi etichetele produselor cosmetice pe care le comand din Rusia. Cred că studiul propriu m-a împins să realizez transliterația. N-am putut să las descoperirea să se irosească și nici n-am putut să fac altceva două zile și două nopți. Am găsit un tabel de corespondențe pe internet și asta m-a ajutat foarte mult în procesul de transliterație. Îmi plac puzzle-urile și cartea a fost un exercițiu senzațional de atenție și de intuiție, pe care inițial voiam să-l păstrez pentru mine. Doamna profesor Lidia Vianu mi-a propus să o publicăm și n-am ezitat. M-am gândit că va ajunge la cei la care trebuie să ajungă și exact așa s-a întâmplat. Majoritatea oamenilor au apreciat încărcătura culturală și istorică a cărticelei, mai ales micul studiu stângaci pe care l-am publicat în postfață. Mie îmi e de ajuns să știu că am contribuit cu „un sfert de jumătate” (cum spunea o doamnă profesor a mea în anii de licență) de picătură într-un imens ocean de conversații cu trecutul.

2. Dacă ai descoperi o carte de genul „Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche, ar fi pentru tine o provocare pentru a-i face „traducerea”? Se mai studiază în România scrierea chirilică?

„Letopisețul Țării Moldovei” e extraordinar! E o dovadă de răbdare și meticulozitate infinite. Scrierea e diferită față de ce am avut eu de făcut în cartea de rugăciuni (evident, sunt secole distanță între ele) și nu cred că m-aș înhăma la un așa proiect de căpătâi. Mai degrabă, m-aș uita peste umărul specialiștilor și aș scoate câte un „Uau!” din când în când, stând cuminte într-un colțișor, ca să nu-i deranjez. Îmi imaginez ce migală și ce atenție trebuie să aibă cineva ca să lucreze cu demnitate și cu onoare la un astfel de document, „ca să nu se înece anii cei trecuți” (cum argumenta Grigore Ureche scrierea letopisețului).

În România, cred că scrierea chirilică e mai degrabă un studiu de nișă, care se face mai mult la facultățile care au cursuri de specialitate. Cei care o studiază sunt foarte norocoși, fiindcă li se deschide un orizont pe care foarte mulți dintre noi nici nu-l vedem, darămite să avem și curajul să-l studiem. Am foarte mult respect pentru oamenii care se avântă în studiul unul alt alfabet. E ca și când ți-ar crește un al doilea „creier al exprimării” (ceea ce bănuiesc că-i mai bine decât să ai unul singur).

3. La publicarea cărți de rugăciuni ai colaborat cu doamna profesor Livia Vianu. Ai mai colaborat cu dumneaei și la alte proiecte?

Doamna profesor Lidia Vianu e coordonatoarea mea de doctorat și mi-a coordonat și disertația în 2019. Dar îmi coordonează și activitatea publicistică. E un om extraordinar de blând, de înțelegător și de deschis către nou. Fără sprijinul dânsei, nu cred că aș fi candidat pentru un post la doctorat; m-a susținut poate chiar mai mult decât au făcut-o unii apropiați ai mei. Orice colaborare e o imensă plăcere, pentru că-mi oferă libertatea de scriere și de exprimare de care am nevoie. Și acest lucru mi-a dat ocazia și bucuria să mă dezvolt și-n viața personală, nu doar în cea profesională.

4. Ai publicat în 2021 un articol în revista Pro Saeculum cu titlu „Rolul cosmopolitismului în acceptarea morții – Conversație interculturală ca inspirație  pentru ritualurile funerare”. Ce părere ai despre felul în care globalizarea a schimbat ritualurile funerare românești ( în cazul în care le-au schimbat)?

Globalizarea a schimbat multe în România, dar nu cred că ritualurile funerare se numără printre aceste schimbări. Cred că întreaga zonă de est a Europei încă se bucură de tradițiile funerare pe care le știu bunicii noștri și pe care le-am învățat de la ei. Desigur, ceva se întâmplă și, fie că vrem sau nu, are loc o mutare (un fel de alunecare spre viitor) insesizabilă. Eu am observat-o la moartea bunicului meu, când credințele și ritualurile pe care bunica voia să le pună în practică (aici se numără și autonomia familiei asupra corpului) s-au ciocnit cumva cu firma de pompe funebre din capătul străzii, care ne-a spus pe un ton hotărât că noi nu trebuie să ne ocupăm de nimic. Atunci am sesizat distanța care se creează între familie și mort. Într-un fel, nu toată lumea poate suporta imaginea, mirosul și amintirea extrem de profundă și arzătoare a trupului celui drag după ce se stinge, dar e un rău necesar.

În lucrările mele, mereu am militat pentru apropierea de și interacțiunea cu trupul neînsuflețit, care continuă să fie extrem de prezente în tradițiile românești (de la îmbăiat la îmbrăcat, de la priveghiul de acasă sau de la capelă la coșciugul care e ușor lăsat în pământ), dar după moartea bunicului meu, nu știu dacă e o soluție care se aplică tuturor; toate bazele spiritualității mele s-au cutremurat din temelii, la fel și majoritatea ideilor pe care le susțineam în notițele pentru doctoratul meu. Unora dintre noi ne e mai bine să negăm și să ne distragem atenția până la final, alții au mai mult de câștigat (adică se pot vindeca mai repede) atunci când se conving că lucrurile s-au sfârșit într-adevăr și când văd corpul persoanei iubite într-un coșciug, în pământ. În Vest (inclusiv în America), cultura incinerării „de la distanță” a prins aripi în ultimul secol. Ne îndepărtăm atât fizic, cât și emoțional de gândul morții (sau, cum o numește doamna Irina Petraș într-un mod extrem de poetic și românesc, „muritudine”). Ne trimitem părintele sau bunicul într-o sală a crematoriului, într-un sicriu scump sau într-o cutie de carton, ca un străin să apese pe un buton mare și roșu care pornește focul și noi primim apoi acasă cutia cu cenușa lor. Fără să ne supunem vreunei dureri sfâșietoare, fără să trebuiască să privim în ochi ceva ce oricum va trebui să recunoaștem la un moment dat.

România a fost păzită până acum de părțile mai puțin bune ale globalizării. Ne-am păstrat spiritualitatea și încă „ținem legătura” cu lumea de dincolo, așa cum știe fiecare s-o facă mai bine pentru liniștea sa: unii prin rugăciuni, alții prin pomeni, alții printr-o lumânare aprinsă în sufragerie, lângă poza celui drag.

5. Preocupările doctorale îți mai lasă timp și pentru creații literare?

Nu prea. Doctoratul însemnă mult mai mult decât lucrarea în sine: înseamnă conferințe, articole, discuții, „furtuni de idei”, lecturi infinite… Dar faptul că sunt aici mi-a facilitat accesul către studenți. Și cred că, dacă ar fi să fac un clasament, munca de asistent universitar doctorand ar fi mult deasupra studiului meu individual pentru lucrare. Cât despre creațiile literare, ele vin printre picături, când mă aștept mai puțin. Uneori le pun pe foaie, alteori fac prostia să le ignor și le pierd, dar îmi rămâne timp din ce în ce mai puțin pentru ele.

6. În 2021, în revista Educația Azi, ai scris un articol despre plagiatul academic. Există speranță ca plagiatul academic în România să fie diminuat pe termen mediu/lung?

Nu cred că ne putem întoarce la o etică a muncii decât atunci când sistemul de învățământ se va schimba din temelii… (multe puncte de suspensie aici). Educația legată de plagiat începe la școală și continuă la facultate. Doar profesorii pot să instituie o mândrie a muncii personale (ca să nu mai simți nevoia să te uiți în stânga și-n dreapta), o satisfacție a unui lucru terminat și făcut de tine, așa cum o fi el. Căpătând încredere în ei, elevii și studenții încep să pășească singuri și să emită judecăți personale, de care să nu le mai fie teamă.

La școală, elevilor le sunt dictate comentarii literare, ba chiar eseuri întregi (la liceu). Când intră la facultate, simt nevoia ca cineva să le spună ce și cum trebuie să gândească și ce părere trebuie să aibă. Se tem că vor fi judecați de colegi sau că „se vor pune rău” cu profesorul, așa că se plafonează în cutiuța pe care o creează oricine, numai nu ei. Și, pentru că se pune accentul pe cantitate, nu pe calitate, în școala românească, din dorința de a face cât mai multe și de a termina cât mai repede, sigur că multe lucruri care țin de calitate se pierd din vedere; e complet normal să nu poți face o sută de lucruri perfect. Și aici intervine plagiatul: sacrificăm un eseu dintre cele 20 pe care trebuie să le facem sau suntem mai puțin atenți la lucrarea X, fiindcă mai avem 35 pe care trebuie să le scriem. Și atunci ce-o să iasă? Ceva de o calitate îndoielnică și fără niciun aport semnificativ la marea de informații din domeniul respectiv.

În plus, plagiatul devine și mai tentant când vedem că atât de mulți scapă basma curată după ce sunt prinși. Dacă ați avut vreodată „norocul” să vedeți vreun anunț pe net unde scrie „Realizez lucrări de licență și eseuri la cerere. Preț negociabil”, știți despre ce vorbesc. Sau dacă ați deschis televizorul și ați văzut că nu-știu-cine (om important, normal) și-a plagiat aproape toată lucrarea de doctorat și n-a pățit mare lucru (măcar așa, să-i fie puțin rușine), ce să creadă studenții sau copiii? Ar gândi: „Uite-l pe ăla unde a ajuns și a reușit asta și cu lucrarea plagiată!”. Trebuie schimbate prioritățile: calitatea, etica și demnitatea. Dar nu pot face asta câțiva oameni. De aceea am spus la început că schimbarea ideală ar fi „din temelii”. Dar, cum ar spune englezul, good luck with that!

7. Care dintre traducerile realizate din limba engleză îți sunt dragi?

Cea mai dragă mi-e traducerea pe care am realizat-o pentru disertație, din poeziile lui Maggie Butt. Sunt extrem de mulțumită atunci când reușesc să traduc ceva cu care mă identific. Poezia e una dintre pasiunile mele, pentru că (scrisă de mintea și mâna potrivite) are o profunzime aparte, cu care traducătorul poate să se joace la infinit. Și Maggie Butt reușește să „chinuie” traducătorul cu niște imagini care au foarte multe straturi.

1. H. Lawrence e un alt poet pe care-mi place să-l traduc, nu numai datorită poeziei sale, ci și pentru că era măcinat de idei actuale: lupta dintre intelect și instinct, reîntoarcerea omului la natură și forța erosului în viața noastră. Poezia lui nu e neapărat o scenă cu măști, ci mai degrabă un râu care curge încetișor; are o ușurință proaspătă. De aceea e unul dintre preferații mei.
2. Cei doi autori englezi menționați de tine (Maggie Butt și D.H. Lawrence) trăiesc, respectiv au trăit, în epoci și timpuri foarte diferite. Care este pentru tine numitorul lor comun, care te face să-i apreciezi deopotrivă?

Sinceritatea și intimitatea. Pare greu de dovedit dacă un autor e sau nu sincer cu cititorii săi (sau măcar se preface a fi sincer, ceea ce, dacă e făcut cum trebuie, e de admirat), însă atunci când viața autorului e ca o prelungire a scrisului (ori vice-versa), cred că nu ne e așa greu să ne dăm seama când ni se vorbește prin poezie cu sinceritate sau cu niște artificii inutile. Asta au în comun Maggie Butt și D. H. Lawrence (sau, cel puțin, asta au în comun în ochii și-n sufletul meu): lipsa artificiilor și dorința de exprimare cu o sinceritate uneori tăioasă. Maggie Butt scrie despre durerea pierderii cuiva drag, despre apropierea de natură, despre cât de greu îi e să-și vadă copilul crescând și devenind independent. D. H. Lawrence nu e departe, tematic vorbind. Pe el îl preocupa într-atât de mult (ba chiar îl obseda) faptul că omul modern s-a îndepărtat de natură și și-a pierdut esența, încât a scris și nonficțiune ca răspuns la psihanaliza freudiană. Dar conținutul său intim rămâne, totuși, în poezie.

9. Din ce punct de vedere este, prin prisma ta, Lawrence acum actual?

La vremea lui, D. H. Lawrence a fost un proscris. Mulți l-au condamnat pentru romanele sale, „Curcubeul” și „Femei îndrăgostite”, din cauza atracției sexuale dintre două personaje feminine. Romanele au fost interzice o vreme în Regatul Unit. Mai mult, Lawrence stârnea controverse din cauza opiniei sale cum că sexul n-ar trebui să fie un subiect tabu, iar bărbații și femeile ar trebui să comunice liber în privința asta. Evident, opiniile lui n-au fost primite cu surle și trâmbițe. După război, a plecat într-un fel de pelerinaj, fiindcă nu se mai simțea binevenit în țara sa, nu-și mai (re)găsea identitatea acolo. A continuat să scrie și să picteze (apropo, la o expoziție a picturilor sale, în 1929, poliția ar confiscat câteva din cauza obscenității). Asta-l face pe Lawrence actual: libera exprimare, renunțarea la artificii și la un „plăpânzism” forțat și curajul de a vorbi și a promova teme pe care societatea le consideră tabu.

10. Te-ai referit la doi autori britanici. Ai și preferințe pentru autori americani? În caz afirmativ, care ar fi aceștia?

Sylvia Plath și Emily Dickinson. Două femei extraordinare cu care se laudă poezia americană. Originalitatea, sensibilitatea lor sinceră și perseverența le fac, zic eu, două dintre cele mai interesante poete din secolele XIX și XX (nu doar din America). Pentru ele, poezia a fost un refugiu, cum e pentru mulți astăzi, nu un reflector care să le dezvăluie în fața mulțimilor. Datorită vieților pe care le-au dus cele două, eu le consider mamele femeilor ale căror strigăte sunt rareori auzite de societate, dar care au un potențial creativ fenomenal (și aici nu mă refer la creația propriu-zisă, fizică, ci și la creația propriilor vieți).

11. Ai sesizat eventuale similitudini între acești autori și autori de limbă română? Dacă da, care ar fi acestea?

Nu citesc poezie contemporană în limba română. Inima mea a rămas la Radu Gyr, la Vasile Voiculescu și la Nichita Stănescu, a căror sinceritate mă face să-i plasez în aceeași categorie de preferințe cu cei menționați mai sus. Pe Gyr și Voiculescu eu îi consider martiri. E clar că sacrificiul, forța și nădejdea lor dau o valoare și mai mare poeziei pe care au scris-o de-a lungul vieților lor. Pe un „podium”, nu aș putea să-i pun decât imediat deasupra lui Plath și Dickinson, cu care se asemănă oarecum prin prisma tumultului interior și a luptei pentru un ideal.

12. Când vom mai avea parte de alte lucrări ale tale? Și ce crezi că ne-ai putea trimite spre publicare la Apoziția?

Cu siguranță, în curând. Momentan, lucrez la câteva articole pe care le voi prezenta la câteva conferințe naționale și internaționale anul acesta, toate cu tematică de acceptare a morții și de literatură scrisă pe această temă. Dar de dumneavoastră mă leagă o proză de suflet („Numai plopii și stuful”) pe care am început să o scriu pe malul Oltului, așa că este foarte posibil să primiți o continuare.