Poem liminar
Noaptea visez marea calmă, ca o nocturnă de Chopin.
furtuna mutată în mine
şi absenţa ta plimbată pe ţărmul pustiu.
o femeie ciudată îmi proiectează pe retină
un diapozitiv cu imagini din alt timp.
valuri iscate brusc,
sparte de pereţii unei lacustre.
plaje muşcate de ape,
balaur negru înghiţind trupuri albe.
străzi mutate cu case cu tot
în universuri paralele.
unde să-mi vii?
unde să-ţi fiu?
râsul grotesc al femeii şaman.
incantaţii rostite într-o limbă neînţeleasă.
ace de gheaţă topite în flacăra ochilor.
mănunchi de iarbă răsărit din praf şi scrum.
şi va fi iarăşi zi.
şi se va face lumină.
chiar şi după noaptea aceasta.
Capitolul Rătăcirile
VIII
Niciodată
nu sunt pregătită pentru venirea îngerului.
aş vrea să-mi ridic privirea
din groapa la care şezum şi plânsem,
condamnată să-i scormonesc în zidul putred.
să încerc o evadare,
înainte să-mi îmbrac în piatră inima,
de teamă că aş putea să o sfâşii,
să o împart de sărbători,
înmulţită ca pâinile în pustie.
aş vrea să aud,
în corul flămânzilor,
împăcarea şiroind sticlos pe obraji.
e greu să imaginezi,
ascunsă în crengile cu pământ sub unghii,
murdărind zăpada
când iscălesc printr-o linie frântă,
casa Lui.
Ce să-i dau cerşetorului
ca să mi se-ntoarcă prinosul?
Cum m-a învăţat un alt păzitor,
unul blond,
pe care Dumnezeu mi l-a trimis odată,
bine dispus
şi renunţând la obişnuitele mesaje cifrate.
Azi a venit îngerul,
călăule,
şi nu l-am cunoscut,
iar el s-a întors,
abătut,
în frescă.
IX
Din deşertul verde
tot mai sosesc caravane cu arome şi mirodenii.
vicleni, neguţătorii îmi bat în poartă,
ştiind că nu-i pot refuza.
ziua noastră de dragoste,
noaptea care n-a mai venit,
o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă,
masca unei tristeţi întinse pe chip
ca o a doua piele,
pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri,
din care-mi torn câte o picătură
în cafeaua de dimineaţă.
Aş fi vrut să fi rămas acolo,
să nu-mi fi rupt din sufletul cald,
aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor.
aş fi vrut să chem întunericul
şi să ne închidem în el,
ca în uterul primitor al unei iubiri de fecioară.
mi-aş fi săpat în piatră poveştile
şi aş fi trăit-o pe ultima,
până la ziuă.
oricum n-ar mai fi fost nimic de adăugat.
Aş fi vrut să nu fi urcat în trenul acela.
de atunci el spintecă depărtarea,
pâclă a unui viitor incert,
şi coase în urmă aproapele,
pe viu,
în grabă,
ca pe o rană ce nu se va vindeca niciodată.
Mi-am vândut nopţile,
călăule,
cu fiecare cui bătut în carnea lor
îmi creşte un eşafod în inimă.
în curând se va face,
tăios,
dimineaţă.
XI
Daţi-mi patru pereţi,
să mă închid de mine!
şi un cer de tavan,
de care să-mi spânzur poveştile dezaripate.
Înfrântă.
m-am întors acasă înfrântă!
dar totul mi-e străin.
nu recunosc deşertul prispei,
nici leagănul din care m-au vândut.
pe fereastră,
cu cinci arginţi,
să rupem blestemul,
mi-au zis.
cu boala mea şi-au cumpărat liniştea,
şi m-au pierdut.
şi m-am pierdut!
Cum şi pe tine te voi pierde,
chiar dacă trupul meu de femeie te-a ademenit
şi zâmbetul captiv în sticlă te-a oprit.
din cuvinte ţi-am ţesut aşternutul
şi însetat ai fost,
şi foamea de mine nu ţi-am putut ostoi.
în inima mea ţi-ai zidit cetatea
cu o singură fereastră.
prin care tu mă vinzi
deja
unei alte nopţi polare.
Între patru pereţi de stâncă voi să mă-nchid,
călăule,
în care nici securea ta să nu poată dăltui.
Capitolul Desfacerea
IV.
Cu adevărat deşertăciune sunt toate…
Doar iubirea pentru tine
mă opreşte să fiu o karenină,
chiar dacă port acelaşi nume cu ea.
tu nu auzi cum,
de câte ori deschid fereastra,
chemarea unui tren urcă tânguitor pe iedera roşie
până-n căldura sânului,
înjunghiat de aşteptare;
nici cum din noapte se întrupează
fantasmele singurătăţii
şi diluate se scurg în cerneluri
mirosind a femeia care scrie în aceeaşi poveste.
Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre teamă.
din scrisori afli mereu că mi-e bine
şi în fotografii nu poţi vedea,
sub pielea translucidă,
harta îngheţată a sângelui.
clătesc în asfinţit o carte.
oricât de mult aş vrea ştiu
că nu ne vom închide între coperţile ei.
tu vei rămâne,
mereu,
tăiat de marginea dimineţii.
Mi se-ngrămădesc pietre
deasupra pleoapelor
şi zorii-mi vin tot mai târziu…
dacă nu te-aş iubi…
ce simplu ar fi dacă nu te-aş iubi!
Din cupa ce se varsă generos,
călăule,
venin vei bea şi tu.
veni-va vremea!
IX
Iubesc în toate zilele de libertate,
în nopţile dintre ele ispăşesc penitenţe.
Femeia păcătoasă n-a fost ucisă cu pietre.
ea trece hotarul gândurilor mele,
nepăsătoare.
cu cioburi de cer înfipte-n pupile,
taie-n carne vie.
sângele se scurge molcom
până la scaunul judecătorului.
păşeşte mândră,
cu fruntea doboară,
la fiecare gând,
un înger.
la picioarele ei
sentinţa cade greu,
ca o pasăre de noapte ucisă pe lumină.
aş vrea să-i vorbesc,
dar nu ştiu în ce limbă plânge.
să-i îmblânzesc lanţurile-aş vrea,
dar am,
de fiecare dată,
braţele pline cu flori.
neputincioasă o privesc
făcându-se una cu piatra.
o cheamă Ana.
ca o bilă de bowling
numele ei se rostogoleşte prin mine în timp.
apoi mi se face sete.
şi moarte.
Dimineaţa,
mâna vinovatei şterge sudoarea visului
de pe fruntea desprinsă din tencuială.
sub palma ei înfloresc riduri.
Eu nu joc niciodată şotron,
călăule,
Nu pot sări peste ziduri de cretă.
X
Ţie, călăule, cu dragoste!
Te-am văzut cum tăiai sângele macilor cu securea.
căleai, apoi, tăişul în rouă.
ţi-am văzut ochii,
desprinşi de chip,
două ace cu care mă răstigneai de zid,
ca pe fluturii copilăriei în lemnul cariat al verandei.
am ştiut că nu mă pot împotrivi!
şi te-am iubit!
în ciuda dicţionarelor de specialitate,
a sindromului Stocholm
şi a credinţei celor sănătoşi din lumea muribundă.
Încă îmi scriu poveştile,
cu cerneluri scurse din carnea putredă a singurătăţii.
curând tăcerea mea te va chema!
Atunci,
şi numai atunci,
amintirea paşilor se va izbi cu ecou
de pereţii temniţei,
evocând aşteptarea.
urma genunchiului în piatră va seca
şi nu vor mai fi braţe care să implore
necuprinsul.
pe tavan,
o mână neştiută,
va să scrie:
aici a fost odată un cer!
Numai noaptea,
călăule,
se topesc depărtările.
dimineaţa,
pe trupul meu,
pictează maci
un înger plângând.
Poemul dimineții
Mă privesc în oglindă,
călăule,
și-ți văd rânjetul victorios!
Dimineața
îmi număr rănile crestate de așteptare.
câte una pentru fiecare poveste.
de-acum
amintirile nu-mi mai aparțin.
mă scutur ușurată
ca după o boală de piele.
excrescențele purulente au dispărut,
una după alta.
Aștept să se deschidă o ușă
în zidul fără fisură
și nu-mi mai este teamă.
femeia,
veșnic rătăcită între păcat și inocență,
va trece dincolo ușoară,
ca aripa de înger.
Nu,
nu simt nici urmă de îndoială.
nici remușcare nu simt.
mi-am pus la punct scenariul
în cele mai mici amănunte.
și eșafodul l-am construit,
până la ultimul cui.
Cu unghiile înroșite drăgăstos în carne,
răspândesc răsăritul pe chipul tău.
întâmpin,
astfel,
prima zi de libertate.
și somnul purificator …chiar dacă,
nu mi-am imaginat niciodată că,
la sfârșitul arderii,
se face atât de frig!
P.S. Tot restul zilei,
până se-așază noaptea ca o mască mortuară,
cetatea-și caută călăul!
ANI BRADEA
Poet, publicist, redactor – Revista de Cultură Tribuna (Cluj-Napoca)
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
A publicat volumele: Poeme din zid, Editura Brumar, Timișoara, 2016,
tradus în limba italiană sub titlul Poemi dal muro, Editura Tribuna, 2017
(traducere de Ștefan Damian); Biografii exilate. Tablou în lucru, Editura
Tribuna, 2019 (interviuri); Țara de la capătul drumului. Biografii exilate,
Editura Tribuna, 2020 (interviuri).
A coordonat antologia de poezie italiană contemporană Verso l’Italia,
Editura Tribuna, 2020.
I-au apărut numeroase articole: texte cu tematică socială, interviuri,
cronici literare, cronici teatrale, cronici de evenimente, eseuri, poezie – în
mai multe reviste literare și culturale din România, în publicația bilingvă
Orizzonti culturali italo-romeni, în antologia Or-dite! (II Edizione),
Padova, Italia, 2018, în Observatorul din Toronto, Canada, etc.
Este membru fondator și colaborator permanent al Revistei Culturale
Leviathan din București.
În perioada 2017-2018 a fost colaborator al Radio România Cultural
pentru Revista Teatrală Radio, unde a publicat cronică de teatru tv.
