- orașul
Găsim în istoria trasării, organizării, dezvoltării orașelor diferite modele. În general
orașul european este citit cultural, arhitectural, prin prisma arhetipului. Astfel primul
arhetip al orașului fondat ar fi fost cel din Grecia antică având la bază grila. Grecii antici
căutând în stele și în cer, au găsit armonia pe care încercau s-o aducă pe pământ prin
ordinea rațională. A urmat al doilea arhetip de oraș fondat – orașul roman, marcat de
doua axe, cardo si decumanus, perpendiculare una pe cealaltă, intersectate la mijloc
definind astfel un centru echipat cu însemnele puterii, într-un proces de re-fondare
permanentă cu fiecare noua așezare romană, al fondării Romei. A urmat în Evul mediu
un model fondator al orașului ideal iar în Modernitate putem vorbi despre orașul Mișcării
Moderne, orașul liniar desenat de Le Corbusier.
Modelul grilă, cardo&decumanus, orașul liniar, s-au instaurat ca reflex al minții raționale,
al ideii. Ideile, înfăptuirile lor, s-au luptat între ele, s-au anihilat, s-au suprapus, s-au
impus, și au produs în mintea noastră un spațiu fictiv care s-a tot extins până a devenit
global. Idee dupa idee. Fictiv dupa fictiv. Un fictiv globalizat. Devenit un produs de
consum. Poate din această cauză suntem, astăzi, permanent bântuiți de un trecut, dar
care nu ar putea fi decât cel de dinainte de intrare în labirintul ideii. Grecii antici, prin
legendarul Dedalus, au început ordonarea lumii pământene ca reflex al frumuseții
cerești, în dorința de a avea și pe pământ un ne-pământ. Instaurarea armoniei cerești
(de dincolo de pământ) prin gestul ordinii raționale. Ce nu putem înțelege este extraordinar.
Ce putem implementa ca reflex al extra-ordinarului este un ordinar. Venit din
ordinea rațională.
Le Corbusier așeza orașul modern pe paliere, segrega funcțiunile orașului de dragul
blocurilor în parc, al fabricilor depărtate de locuințe și al circulației separate: mașini de
pietoni. Orașul modern, orașul liniar, opus orașului istoric definit de „drumul măgarului”.
Cu ochii in pământ măgarul urca dealul sau își urma cursul dupa cum îl duceau
picioarele iar omul îl urma, definind orașul istoric, organic (1). Astfel Le Corbusier opune
orașul modern, rațional, spunea el, orașului istoric irațional, care ar urma doar „drumul
măgarului”. Desigur Le Corbu generalizează și simplifică dar avea și un mare sâmbure
de adevăr. Doar că diferența nu ar fi între orașul istoric și cel modern ci între orașul
organic și cel rațional. Pentru ca am văzut că și fondarea istorică are o idee rațională la
bază. Distincția ar fi între rațiune și instinct. Și în artă avem distincția pe care o face
Sorin Dumitrescu (2), pictorul și teoreticianul, între sculptura de gând și sculptura de
minte. Pictorul deosebește între realizările lui Constantin Brancuși , cele ale inimii,
Ruga, Cumințenia Pământului, Sărutul și cele ale ideii, cele ale „sublimării formei”:
Pasărea în zbor, Peștele, Cocoșul, etc.
Revenind la oraș, Isus Cristos nu a trasat nici un oraș. El îi așteaptă pe oameni în
ceruri. În acel extra-ordinar. Oamenii, prin ideea minții, au formalizat un cer pe pământ.
Orașul istoric este un artefact. Un produs al minții. Primul fondator a avut o idee de
reprezentare. O grila. Al doilea a avut altă idee. Doua axe perpendiculare. Al treilea un
liniar. Orașele istorice, fondate, ordonate, sunt ideii, devenite ide-ologii. S-au perpetuat
din generație în generație prin puterea de propagare a ideologiei. Impusă de și prin
puterea puternicilor de pe pământ. Impusă prin forța minții dar și a puterii. Ca să-i
reprezinte in fața semenilor. Pe ei, pe pământenii zei. Imaginea orașului ce-i spunem
istoric este o mască, apărută tardiv, dupa ce primele așezări umane au început să
conviețuiască în informal. A fost întâi informalul, căruia i-au formalizat o mască (formă).
Sa ne întoarcem acum în informal? Adică în a trăi fără mască, într-un oraș despovărat
de masca ideologiei. Facem caz de orașul istoric pe care îl pierdem, când de fapt eram
rătăciți în labirint. Am intrat în labirint conduși de idee și nu am putut ieși. Să fie acum
această pierdere a măștii (ideea orașului ideal istoric) ieșirea din labirint? Părem dezorientați
pentru că nu ne mai conduce ideea? Am intrat în labirint cu inima deschisă (în-gândurați),
cum trăisem în informal, am fost prizonierii ideii, iar acum ne regăsim
gândurile inimii, instinctul?
Poate am putea ieși din labirint dacă am găsi punctul în care s-a produs declicul, s-a
deviat sensul din instinct în idee.
2. arhitectura
La modul general considerăm că știm ce este sau cum se face arhitectura, în sensul că
o practicăm în virtutea pregătirii de specialitate și a experienței (3); ceea ce mă preocupă
acum, dat fiind și implicarea mea constantă și de mulți ani și în învățământul de
arhitectură, este, în virtutea prezenței tot mai profunde, benefice, a computerului și a
inteligenței artificiale în procesul proiectării, dacă arhitectul, în viitor va avea același rol
sau inteligența artificială îl va înlocui din ce in ce mai mult? sau ce va înlocui? pentru că
fără discuție, computerul acum ne ajuta enorm în special în planul eficienței proiectării
dar și al realizării; computerul poate opera mai rapid; pentru un investitor rapiditatea
înseamnă foarte mult; și atunci mașina va prelua totul? nu știm deocamdată; iar în acest
context mă întreb unde nu ar putea fi arhitectul-ființă înlocuit de arhitectul-mașină; dacă
totul va deveni cunoaștere și decizie procesuală, unde va fi ființa de neînlocuit, aici, în
problema noastră a arhitectului și a arhitecturii? Căutând răspunsuri mi-am îndreptat
gândul spre începuturi, spre acele timpuri când spațiul construit artificial era un gest
simplu, un adăpost; și mă întrebam – ieșirea din adăpost ne-a condus spre arhitectură?
Arhitectura ne-a deschis un nou orizont? Orizontul unui spațiu construit, nu doar
adăpost fizic eficient tehnic ci în același timp și un “adăpost” al gândurilor, al unui spațiu
mental solidar cu spațiul fizic.
Găseam într-o carte (4), o poveste fascinantă spusă de o arhitectă, Indra Kagis McEwe,
cum că arhitectura ar fi început în acel spațiu al porticului peripter (4) din templul grecesc.
Un spațiu nici închis, nici deschis. O vibrație a zidului ce nu se dădea nici întunericului
peșterii dar nici luminii soarelui. Un spațiu nou pentru o ființa ce se zbătea sa iasă la
lumină. Arhitectura un spațiu nou? Indra Kagis McEwe ne povestește cum că
arhitectura a început încetul cu încetul și nu a fost premeditată ca adăpost ci ca
închipuire. Arhitecți se numeau încă de atunci cei ce puneau în lumină închipuirea. Și-i
dădeau substanța zidită. Înainte de arhitectură, înainte de filozofie, înainte de
matematică, de dramaturgie a fost meșteșugul. A fost admirația și venerația pentru
iscusința geniului creator pământean. Al pământeanului ce-și dorea să aducă pe
pământ liniștea și armonia kosmosului văzut în ceruri. Dibăcia în țeserea pânzei la
războiul de țesut împrumutată de meșterul de corăbii care țese la rândul său scândura
în coaja corabiei, iscusința navigatorului, măiestria dansatorului ceremonial, toate au
fost “uneltele” întru “zidirea” kosmos-ului pe pământ. Dedal, Theodorus, Rhoikos,
Epeius, Chersifron, Metagenes, arhitecți și meșteri mitici au făcut posibil acel transfer
din imaginar în real și apoi din real în imaginar căruia oamenii i-au spus arhitectură. Ei
au “zidit”, templul–spațiul venerației, înconjurat de coloane, coloane ce întruchipau în
imaginația lor zborul și vâslitul, mituri și realități (5).
Meșteșugari, artiști, arhitecți prin artefactele noastre copiem ceea ce vedem în natură
dar ca să ne însușim artefactul avem nevoie să-i dăm o semnificație. Să-l interpretăm.
În/prin semnificație se închide rotund și spațiul arhitectural. Până a fi umplut cu
semnificație spațiul construit artificial este vid-locuit-de-nevoie. Peștera, simbol în sine
al unui cosmos necunoscut dar asumat este însemnată de om spre a-și consolida
interiorizarea psihologică (6) începută odată cu investigarea relațiilor de poziționare în
lume. Spațiul-vid-locuit-de-nevoie iese la lumină (7) și se instaurează în arhitectură prin
însemnarea uimirii omului în-fața-realității-de-afară iar apoi, prin uimirea față de
propriile-i gesturi făuritoare de realități palpabile. Ca o mănușă întoarsă pe dos
arhitectura a scos la lumină semnificația în-locuirii. Conștiința s-a în-semnat în peșteră
și s-a de-se(m)nat afară, în realitatea lucrurilor făurite: o oală de lut, o pânză țesută, o
corabie din lemn. Dătătoare de sens. A ieșit din peșteră, a făcut o oala din lut, a țesut o
pânză, a făcut o corabie, a pus pânza pe el. S-a învelit cu pânza. S-a suit pe corabie. A
împodobit oala de lut, corabia și pânza cu semne. Semnul interior ieșit la lumină.
Precum procesarea din camera obscură lumina i-a dat negativului sens, i-a dat imagine,
s-a exteriorizat. Negativul s-a pozitivat. S-a însușit. Arhitectura este un spațiu artificial
construit însușit. Procesul însușirii este semnificația din arhitectură. Semnificația
instaurată a lăsat semne. A păstrat semnele drumului. Putem să ștergem semnele
semnificației? Putem să ne lipsim de ele, fără să suferim? Nu știu. Deocamdată sunt
încă prezente. Purtăm încă aceste semne.
Pornită din mit, arhitectura este în egală măsură necesitate și dorință. Necesitate pentru
că adăpostul, alături de mâncare, este vital pentru viață. Dorință pentru că spațiul
mental vine în completarea spațiului fizic, îl extinde, îi dă certitudine, îi dă frumusețe,
participă la bucuria de viața. La un loc, spațiul mental și spațial fizic formează mediul
artificial construit.
Nu știu daca doar din preocuparea (poate temerea) că arhitectura va deveni apanajul
exclusiv al inteligenței artificiale (iar arhitectul își va pierde jobul) dar mie îmi place să
cred că, noi, oamenii, în lucrările noastre creative operam nu doar cu algoritmi ci și cu
intuiții (gândire nonprocesuală). Unii ar spune că operăm concomitent cu creierul și cu
conștiința. Sau cu rațiunea și cu inima. Sau cu idéea și cu gândul.
Pentru realizarea lui lucrăm cu idei si cu intuiții, cu creierul și cu inima, cu rațiunea și cu
conștiința. Dacă admitem că ideile sunt algoritmi nonconștienți, care pot fi “citiți”
matematic (deci și prin inteligentă artificială), gândul, intuiția, conștiința, sunt algoritmi
conștienți greu de guvernat prin algoritmi. De aceea astăzi când totul se îndreaptă spre
suportul dar poate și pericolul inteligenței artificiale, intuiția, conștiința, ar putea fi acele
particularități specifice ființei umane. Creativitatea vine și din entuziasm, entuziasm ce
este conștiință, nu idee.
NOTE:
1) Le Corbusier, „Bucuriile esențiale”, editura Meridiane, București 1971.
2) Sorin Dumitrescu, „gorduz, de la idee la ‚arătare’, 7 lecții de a face artă”, editura
Anastasia, 2010
3) Dorin ȘTEFAN, ”Architect” întrebări, editor Andreea Robu-Movilă
4) Indra Kagis McEwe, “Socrates’ Ancestor: An Essay on Architectural Beginnings”
CambridgeMass:The MIT Press, 1993.
5) “corespondențele ingenioase între figurile mitice sugerează mai departe că
pteron-ul templului peripter avea mult de-a face cu o interpretare timpurie a
arhitecturii atât ca zbor întruchipat, cât și ca navigație.” Indra Kagis McEwe,
“Socrates’ Ancestor: An Essay on Architectural Beginnings”, CambridgeMass:The
MIT Press, 1993.
6) ”Peștera simbolizează locul identificării, adică procesul de interiorizare
psihologică, ulterior căruia individul devine el însuși și ajunge la maturitate. El va
trebui de aceea să asimileze întreaga lume colectivă ce-și pune pecetea asupra
lui, cu riscul de a-l perturba, și să integreze aceste contribuții în propriile puteri,
așa încât să-și constituie propria personalitate și o personalitate adaptată la
lumea înconjurătoare ce tocmai se orânduiește. Organizarea eului interior și a
relației lui cu lumea exterioară este concomitentă. Peștera simbolizează, din
acest punct de vedere, subiectivitatea, în încleștarea ei cu problemele
diferențierii sale.” (pag. 718 /Dicționar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere; Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Polirom, 2009)
7) Dorin ȘTEFAN “este lumina poezia vieții arhitecturii?”, rev. IGLOO, 2019
