Aurelian:
Jochen, la început te voi prezenta cititorilor noștrii citându-l pe domnul Ion Dumitru („marinar, poet, scriitor, jurnalist și editor”) dintr-o broșură a unei seri de poezie a Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția”, în care face un breviar biografic a susținătorilor programului. Comparând lungimea biografiilor tipărite; a ta a fost în urma doleanței tale foarte scurtă:
„Hans-Joachim HUPRICH – GRUM
Actor si pedagog, cunoscut sub numele de Jochen GRUMM. S-a născut la 26 decembrie 1953, la Sebeș (Mühlbach), România. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală si Cinematografică „I.L. Caragiale”, București și al Fachakademie für Sozialpädagogik, München. Modest, până la uitare de sine, a fost totdeauna alături de noi, cei de la „Apoziția”, (al cărui membru este), de câte ori a fost solicitat și circumstanțele i-au permis, ceea ce se întâmplă și în seara aceasta.
Carieră: Teatrul Municipal L.S. Bulandra – București; Teatrul Național `R.S.` (fost Teatrul de Stat) – Sibiu (Hermannstadt); Landestheater Schwaben – Memmingen; Athanor-Theater – München, (Dr. David Esrig); Fachakademie für Sozialpädagogik – München. De asemenea s-a manifestat activ în film, în televiziune și în diverse alcătuiri și organizări cu caracter pedagogic.”
Jochen:
Clipind cu un ochi, vreau să comentez că de obicei nu sunt „modest” – și la o singură întrebare care mi se pune la adresa persoanei mele (și nu numai), omul se poate aștepta la o sută de răspunsuri. Spre „norocul” REVISTEI APOZIȚIA nu s-a riscat acest lucru. 😉
De altfel revista are pondere în literatură, respectiv arte vizuale statice – și membrilor asociației noastre nu le-am dezvăluit celelalte abilități creative ale mele (de exemplu una cu o onorare de mențiune pentru literatură germană la faza republicană).
Pomenind „Apoziția”, vreau să mai spun că domnului Dumitru datorez onoarea de a fi membru la această asociație cu profil cultural (fiind membru și la alte uniuni cu alte profile, ca de exemplu „Hermann Oberth Raumfahrt-Museum„).
Având în caracterul ei componenta de a se putea manifesta și în domeniile culturale româno-germane, asociația îmi permite, ca unul din puținii membrii al ei de etnie germană, de a prelua uneori funcția de „pod” între cele două culturi.
Ai văzut, pot răspunde și fără să fiu întrebat. 😉
Mă străduiesc acum în limitele posibilităților mele, să fiu mai concis în interviul nostru, ca să nu plictisesc prea tare pe unii cititor și să nu generez la alții comentarii care să-mi trivializeze expunerile. 😉
Aurelian:
Ai fost confruntat cu asemenea de comentarii?
Jochen:
Mai rar. Ori le ignor, ori mai degrabă răspund politicos, pentru că nu vreau să stric „atmosfera” prezentării temelor mele.
Surprize de acest fel se întâmplă și unui actor, de exemplu, pe scenă. A putea riposta spontan e o componentă și în arta actoricească (de exemplu în „Commedia dell`arte”).
Spre amuzament un exemplu clasic:
Actorul pe scenă în rolul lui Richard al III-lea: ” Un cal! Un cal! Dau un regat pentru un cal!”
Spectatorul din sală (cu nevroză de profil): „Dar un măgar nu-i bun??”
Actorul: „Ba da, poftiți pe scenă!!”
Hm…”Dacă tăcea (spectatorul), …filosof rămânea” 😉
”Brighella” – figură de carton, Jochen Grumm ( ATHANOR AKADEMIE – fondator prof. dr. David Esrig)
Aurelian:
Deduc din citatul de mai sus a breviarului, că ai terminat actoria de teatru, film și TV – și pe lângă aceasta ești și educator aprobat de stat.
Jochen:
Da. Institutul l-am terminat cu gradul „Licență în arte” și în cadrul liceului din Sebeș (pe cărei clădire stă scris logosul „Bildung ist Freiheit”, pe românește: „cultură/educație este libertate„) am mai fost calificat în meseria de „intarzier mobilă”.
Ca fapt divers și amuzament, fără să strivesc „corola” de minuni a lumii, vreau să amintesc că această clădire, pe vremea mea liceu, a fost frecventată în primii ani de scoală și de Lucian Blaga. Bulevardul lângă care se află clădirea menționată se numește Lucian Blaga, strada unde am stat la Sibiu – orașul cu Universitatea Lucian Blaga – se numește după așa numita revoluție, tot Lucian Blaga.
Ca student la Institut am avut onoarea să am un profesor (Ion Olteanu), care a lucrat o vreme cu marele filosof și scriitor … Lucian Blaga.
Cu câțiva ani în urmă asociația „Apoziția” a avut un oaspete din Austria, care a prezentat universul intelectual a lui Lucian Blaga.
De asemenea, cândva m-am simțit obligat din patriotism local să recit printre altele la asociația „Apoziția” o poezie a lui Lucian Blaga. Logic, era: ” Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Oamenii din zona Sebeș-Alba posedă în afară de creativitate și un umor „specific”. Sunt convins că Lucian Blaga ar fi creat o lirică și pe tema „CoroNa” ;-). Lui Puschin, de exemplu, carantina (pandemia de holeră) i-a exaltat inspirația, – și ca urmare a lăsat posterității opere impresionante.
Revin – păstrând și eu ca fiecare om umorul „specific” – la meserii. Dacă te uiți la Curriculum Vitae (e mai cool dacă spui numai pe englezește „CV”) a unor persoane, nu știi dacă să te enervezi sau să te amuzi. A urmat cineva, să zicem 3 luni cursuri de psihologie, se numește psihoterapeut (în timpul frecventării cursurilor se numea „Studierende(r)” – o altă absurditate lingvistică în limba germană).
Scrie cineva două rime înecându-se în metafore și folosindu-se de un titlu lung cu pretenții metafizice, ca să facă impresie, se numește poet sau chiar filozof.
Dacă aș urmări consecvent această logică, privind biografiile superficiale și deșănțuite, aș putea să spun fără nici o jenă, că am aproximativ 26 de meserii. Nu numai că le-am practicat, dar aveam și mare succes cu ele. Nici o frică, nu le voi enumera; – doar sub amenințare și cu dovezi aduse de mine. 😉
Film – ”Oglinda. Începutul adevărului” ( 1993 ) – cu Sergiu Nicolaescu
Aurelian:
Ai prezentat vreodată ceva din creațiile tale literare la Apoziția?
Jochen:
Nu. Presupun că publicul nostru, care uneori nu se alcătuiește numai din membrii asociației (care sunt de onoare, membrii care plătesc cotizația și membrii care nu plătesc cotizația … la timp, dar pretind că sunt cunoscător al statutului ;-)), ci și din oaspeți, care, de exemplu, venind pentru scurtă vreme în Germania, nu sunt toți bine cunoscători de limba germană. Chiar eu, care m-am născut în România, am uneori probleme de a înțelege un text românesc. 😉
Cenaclu Apoziția – ”O expunere sumară a artei actoricești și a «Commedia dell’arte»” ( iunie 2016 ) Copyright: Dan Ciudin
Aurelian:
Ce amintiri ți-au rămas de la Teatru Bulandra?
Jochen:
Frumoase, instructive și pline de emoții.
Într-o clădire, aproape de cheiul Dâmboviței se află Teatrul Bulandra cu sala (acum) „Liviu Ciulei„, și în etajele deasupra se aflau până la cutremurul din 4 martie 1977 încăperile IATC-ul.
Primul contact al meu – plin de emoții – cu această clădire a fost înscrierea pentru examenele de admitere și mai târziu așteptarea în fața intrării pentru a fi chemat la diferitele examene. Eram unul dintre mulții candidați.
O doamnă, femeia de serviciu a Institutului pe care o numeam cu toții „Mamașa”, ne însoțea ca un „duh bun” toți anii studiului în care suferea și se bucura cu și pentru noi.
De altfel și oamenii din personalul tehnic și administrativ erau în sufletele lor artiști.
Nu-mi puteam închipui atunci că o să joc cândva în această clădire având alte emoții mari, ci cele de premieră la un teatru renumit.
Unul din profesorii mei de actorie, regizorul Ioan Taub, a vrut să mă rețină după studii ca asistent la IATC și actor la Teatrul Bulandra. Dar aveam deja alte planuri. Doream să fiu repartizat la Teatrul de Stat Sibiu, pentru că eram aproape de familia mea și voiam mai târziu să plec definitiv de aici în străinătate.
Domnul Taub mi-a oferit încă în timpul studenției un rol într-o piesă la Teatrul Bulandra în care a jucat și Ion Caramitru. Am lucrat aici doar o stagiune.
S-a întâmplat de câteva ori să am în aceeași zi și în același loc filmări cu domnul Caramitru și să venim împreună la teatru unde trebuia… să jucăm în aceeași piesă. 😉
L-am întrebat odată cum reușește să-și împarte timpul având atâtea activități (a fost printre altele și asistentul doamnei Fredanov). Mi-a răspuns cu o întrebare retorică: „Ai altă soluție?”
Vedeam atunci ca student viața mai degajată și mă amuzam de purtarea unor actori înainte de a intra pe scenă; unii erau rutinați și relativ relaxați, alții deși având numai câteva cuvinte de spus, le repetau în continuu. Alții povesteau anecdote și bancuri până le venea rândul de a ieși pe scenă. Chiar pe scenă existau uneori reacții discrete de insider între actori fără să pericliteze jocul sau să observe publicul hazul lor. Era doar rezultatul plăcerii de a juca.
Mă amuza și faptul că înainte de spectacol savuram umorul domnului Caramitru și ulterior aproape nemijlocit trebuia să joc un mercenar agresiv care până la sfârșitul piesei încearcă cu ură să-l omoare pe protagonistul interpretat de marele maestru.
Observând și discutând în pauze cu actorii mai învățam câte ceva folositor profesiei. Atunci am auzit și prima dată vorba: „meseria se fură.”
Multe din fațetele acestea „trăite” în culise, în cabină, după cortină sau chiar pe scenă, le-am înțeles mai profund când eram actor profesionist.
Nu știu în ce măsură am preluat tehnici actoricești, dar n-am încercat să copiez pe vreun actor. Nici nu simțeam nevoia. Poate îl imitam spre amuzament.
Deși am intrat și ieșit zilnic prin ușa clădirii Teatrului Bulandra, n-am avut onoarea și norocul să-l cunosc pe marele actor Toma Caragiu. Nici nu l-am văzut în realitate, darămite să joc cu el.
Ca singura „prezență comună” într-o producție, consider filmul semi documentar: „Mai presus de orice” (regia: Dan Pița, Nicolae Mărgineanu). Filmul arată tragedia multor oameni din București, printre care în câteva scene și pe un student, interpretat de mine, – și către sfârșit apare enumerarea unor personalități decedate și impresionanta înmormântare a lui Toma Caragiu la cimitirul Bellu. Era tragedia cutremurului din 4 martie 1977.
Teatrul Bulandra mai are o clădire în apropierea parcului Grădina Icoanei, a cărei sală de spectacole se numește „Toma Caragiu„. Și acolo am jucat o piesă – făcând paralel pe scenă traducerea în românește – în cadrul Săptămânii Culturii Germane (RFG). Fiind și atunci student, am participat ca actor oaspete în trupa germană.
Hm…așa e…mi-au rămas amintiri frumoase, instructive și pline de emoții…
Aurelian:
Cum ai ajuns să lucrezi la serialul „Aktenzeichen XY…ungelöst„?
Jochen:
Printr-un examen trecut (monolog pe scenă) am fost înregistrat la Agenția de Muncă din München pentru secția de actorie de film/tv și teatru (atunci ZBF), care avea în cartotecă fotografii profesionale și actuale cu mine.
Acest lucru nu prezenta siguranța de distribuție (pentru care se aplică tot feluri de criterii).
Important era/este mai mult inițiativa proprie; un lucru complex și cu caracter individual:
Se poate și spune simplu: să cunoști/găsești/cauți la timpul și locul potrivit, suportul potrivit. Și dacă s-a întâmplat acest lucru, trebuie să fi de obicei talentat, pregătit și caracterul care se caută pentru rol.
”Aktenzeichen XY…ungelöst”
Nu întotdeauna vei afla după care criterii se alege un actor pentru un rol anume, pentru că ele sunt multiple. De exemplu la „Aktenzeichen XY…ungelöst” unul din criteriile principale era asemănarea fizică cu infractorul sau victima faptelor comise.
Jucând în șapte serii la această emisiune, aveam și roluri unde eram „deghizat” sau se necesita aptitudinile mele de cascador. De obicei din motive de siguranță se angajează, dacă e nevoie, pentru același rol și un cascador („stuntman„) de profesie.
Eșecuri și absenteismul (de exemplu din cauza unui accident de lucru) unui actor costă producția zilnic foarte mulți bani. Se evită eroismele. Trebuie să fi în toate ce faci precis, disciplinat/responsabil și convingător.
Economie se face ca peste tot și la mască (dacă ar fi prea complexă și nu există altă soluție). Se alege de obicei un actor care seamănă fizionomic cu protagonistul povestirii.
M-am simțit onorat, când mi s-a spus că-mi „transformă” prin machiaj fața într-o fizionomie a unui personaj contrară de a mea. Persoana interpretată a existat realmente.
O transformare fizică este pentru un actor o provocare binevenită și pentru transformarea lui în psihicul și comportamentul personajului.
Vreau să mai spun, că sistemul de distribuție a rolurilor (aproape pretutindeni) în ziua de azi diferă de ceea ce am trăit în vremurile României real socialiste.
Aurelian:
În ce consta diferența?
Jochen:
În primul rând studiul actoriei în România constă numai la nivel universitar (mai rar universități populare, respectiv probabile parității), de obicei cu cei mai buni profesori din țară. Bucureștiul era „alma mater” a artei dramatice – și concurența la examenul de admitere era mare. Nu vreau să evaluez utilul sau neutilul unei centralizări a artei în capitală.
Situația de a studia în capitală, sălta posibilitatea de a te putea bucura de o pregătire profesională mai bună. Vorbesc de actorie și vremurile de atunci. Pentru mine era avantajoasă.
Această meserie îți dă mult și-ți cere totul, dacă vrei să ai (un probabil) succes. Este o meserie serioasă, grea și des subestimată, deși se face uneori un cult exagerat de vedete. Dar asta e altă poveste lungă.
Dacă ai ieșit în evidență în filmele sau spectacolele regizate de colegii tăi de la specializarea ”Regie”, ai fost remarcat nu numai și de alți colegi (viitori regizori), ci și de profesorii regizori care te distribuiau în filmele lor sau te recomandau mai departe.
Așa am avut norocul și onoarea să lucrez deja ca student cu cei mai buni regizori și actori pe care îi aveam în țară.
În ziua de azi (cel puțin în „occident” ) se face mai mult sau mai puțin diferență între actorie de teatru și actorie de film. Acest lucru are avantaje și dezavantaje. La București învățam actoria de teatru, film și tv și nu se „fabricau” actori numai de film sau numai de teatru, nici numai de dramă sau numai de comedie. Pentru noi existau numai „actori buni” sau „actori proști„.
Priveam după metoda/sistemul de actorie a teoreticianului și omului de teatru rus C. S. Stanislavski fiecare rol ca o sarcină cu răspundere potrivit cuvintelor sale: „Nu există roluri mărunte, ci numai actori mărunți.”
Nu vreau să glorific din motive de nostalgie trecutul, dar exista vizibil mai puțin individualism între colegi. Se interioriza cu convingere mai multă cuvintele lui Stanislavski: „Iubește arta în tine, și nu pe tine în artă !„Aș sparge cadrul interviului, ceea ce deja am comis, dacă aș intra în detalii cu explicații, de ce a fost totul cum a fost.
Regizorii respectau actorii și aveau încredere în ei (cunoscând pregătirea lor), pentru că a contat potențialul actoricesc și nu atât fizicul deosebit atractiv a actorului. În afară de aceasta – cel puțin oficial – nu exista o „valoare de piață” („Marktwert”/”Market value”) pentru actori, cum e în ziua de azi.
Așa că față de aceste premize și aspecte descrise anterior, ponderea în distribuția actorilor de atunci era mai mult sau mai puțin alta.
Pentru că sunt „protagonistul” acestui interviu, îmi permit să dau un exemplu de o distribuție într-un film, la care am fost ales de regizoarea Elisabeta Bostan după un casting pentru rolul titular („Croitorașul cel viteaz„).
Indiferent de vremuri, țară și sistem social se mai făcea/face în timpul pregătirii unei producții și o distribuție/propunere „provizorie/inoficială” de care unii actori vizați nu primesc știre. Dacă îmi amintesc bine, era să joace la această producție de film româno-germană și cunoscuta actrița Liselotte Pulver. Cu ani în urmă am contactat-o și mi-a spus că nu știa de acest film, care din motive financiare nu s-a mai realizat.
Să mă scuze damele pentru folosirea generoasă a genului masculin privind meseriile în relatările mele. (O fac pentru simplicitate, adică motive practice liebe Grünen, Grüninnen und Diverse. ;-))
Aurelian:
A fost grea alegerea de a studia actoria?
Jochen:
Pentru mine n-a fost alegerea în sine grea, ci mărturisirea doleanței mele profesionale contextului meu social.
Există prejudecăți în ceea ce privește această meserie. De exemplu : „Jucați, jucați, dar ce munciți?„. Dar mai găsești și persoane care afectează reputația actoriei făcând abuz de ea, practicând-o satisfăcându-și vanitatea și unele egoisme morbide.
Există și în domeniul artei dramatice canoane stricte, dar din păcate, ca în toate activitățile omenești, nu toți respectă etica profesională.
Dar această specie de oameni poți să găsești și printre …hm… savanți, numai că ei apar mai rar în medii și deficiențele lor morale rămân în umbră. 😉
O ezitare la alegerea acestei meserii era cauzată la mine și teama de concurența mare, de care am fost avertizat, – nu rar cu ironie. Dar dragostea mea față de această probabilă „menire” a fost mai tare decât frica de ea.
”Fapt divers” (1984 ) – Jochen Grumm cu Ilarion Ciobanu
Aurelian:
De când ai vrut să studiezi actoria?
Jochen:
Deja din vremurile copilăriei. Dar exista întotdeauna o alternativă însoțitoare și schimbătoare. De exemplu am vrut să studiez regia de film. Mai erau și alte opțiuni printre care, de exemplu, teologia. Te scutesc de amănunte.
Aurelian:
De ce te-ai decis până la urmă pentru actorie?
Jochen:
Decizia mea are mulți părinți. E așa de multicauzală încât ar trebui să încep la Big Bang. Paradoxal, cum de obicei e la modă în vremurile actuale materialiste, motivația „Vreau să fiu bogat și renumit.„, n-a existat în această formă la mine.
În cel mai extrem caz, cu „bogat” înțelegeam (erau vremuri real socialiste „modeste”) o situație materială sigură și pentru familia mea, – și cu „renumit” priveam posibilitatea de a stimula prin popularitatea executării profesiei mele schimbări, din punctul meu de vedere pozitive, în conștiința publicului.
Simțeam (și mai simt) foarte tare dorința de a comunica ceea ce gândeam și să exprim mai mult sau mai puțin subtil, viziunea mea despre lume („worldview„).
Credeam că prin mediul artelor dramatice, adică prin jocul meu, sunt mai capabil să reușesc acest lucru; de exemplu, să condamn ipocrizia.
De asemenea simțeam o satisfacție dacă reușeam să seduc publicul pentru două ore din realitatea tristă, să transmit înțelepciunile piesei și a regiei și să dau textului prin jocul subtextului meu, un sens cât de cât obiectiv și critic la adresa societății, egal de orânduirea socială.
Pur și simplu mă obseda misiunea „mediului” actorie, de a elucida și a distra.
Prin actorie am reușit spunând textul original, jucându-l (cu mijloace, de exemplu, de comedie) în contrar, – și publicul a înțeles mesajul meu. Au înțeles și „informatorii”.
Nu-mi făceam griji pentru că aveam o convingere. Aveam un credo; priveam teatru ca pe un templu și spectacolele ca liturghii !!!
Uneori încorporam în jocul meu pe scenă „accidente” (subversive) pe care le-aș fi putut justifica rafinat în fața „oficialităților”.
La vizionările de cenzură reduceam din gagurile („apropourile”) mele scenice, pregătind pentru orice eventualitate argumentul că inspirațiile mai vin și pe parcursul spectacolelor. 😉
De altfel existam ca „outsider” pe „lista neagră” din vremurile liceului, fiind în „Grupul Nachtigal(l)”. („Liceul din Sebeș” 1945 – 1989… Aspecte și fapte. Nicolae Afrapt).
Cu cea mai frumoasă meserie (după cum o descriu unii) am transmis predominant gânduri și cunoaștere, – și cu cântărețul ocazional, pe care îl reprezentam la radio și televiziune, mi-am exprimat sentimentele.
Am avut și am plăcerea să fiu o rotiță în angrenajul artelor, să am ocazia să țin critic oglinda publicului pe care vreau să-l înveselesc și să-l încurajezi la găsirea soluțiilor existențiale.
În ziua de azi „Fiecare vrea să fie ceva – dar nu să devină.” („Jeder will was sein, aber nicht werden.” (Goethe)). Dar și asta face parte din farmecul meseriei de actor: înveți și te formez cu mult efort tot timpul – și în cazul ideal, practici actoria până închizi ochi pentru totdeauna.
Marea actriță româncă Beate Fredanov (fostă studentă a lui Max Reinhardt, la rândul lui mare regizor internațional), fiind șefa de comisie la examenul de admitere pentru actorie, mi-a pus următoarea întrebare „simplă”: „Care este ultima carte pe care ați citit-o ? ” Acest lucru spune foarte mult. Hotărârea mea de a studia actorie mi-a fost din nou consolidată.
Încă un mic comentariu în formă de citat: „Lăsați să îi tratăm bine pe actori. Pentru că ei sunt oglinda și cronica abreviată a timpului nostru.” (William Shakespeare) 😉
Film – ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” ( 1979 )
Aurelian:
În 2016 ai susținut în cadrul cenaclului Apoziția o prezentare intitulată „O expunere sumară a artei actoricești si a Commedia dell` arte„. În 2020 ar arăta altfel această prezentare?
Jochen:
Nu. Ar fi așa de sumară ca atunci și cu aceleași locuri „sumar” ocupate… ca atunci. De data aceasta din cauza virusului Corona. 😉
Faptul că era o zi de vară foarte caldă, invitații erau plecați în vacanță și la aceeași oră mai avea loc un eveniment la Consulatul General al României, poate servi în viitor și celor neinteresați ca argument pentru absență la expunerile Apoziției. 😉
Un supliment de ironie: în cazul prezentării mele s-ar fi putut să mai există persoane care jucând toată ziua „roluri” până cad în pat, își închipuie că știu deja ce este actoria.
Alții, care cândva au purtat la „bal masqué” costumul lui Arlec(c)hino făcând glume tendențioase fără duh cu vecina/vecinul de masă, cred că știu ce înseamnă comedie. Hm… umor înseamnă mai mult decât veselie.
Rectific: Prezentarea mea din 2016 „O expunere sumară a artei actoricești și Commedia dell`arte” ar arăta altfel în toți anii: n-ar arăta de loc. 😉
O observație privind anul 2020; presupun că te-ai referit la situația precară declanșată de virusul Covid-19. Și aici nu mă pot abține să comentez.
Prostia e și ea dată de Dumnezeu (sau ceea ce înțelegem prin „noțiunea” Dumnezeu). Dar el (sau natura, dacă vrei) pe undeva ne-a și înzestrat cu libertatea de a judeca, de a nu fi pur și simplu idioți.
Există prostie care o ignori, există prostie de care te poți amuza, – si există o prostie care te face agresiv, pentru că e periculoasă.
Ultima se abate asupra mea, dacă ascult o parte din argumentația demonstranților Corona cu tot felul de teorii ale conspirației. Am și alte denumiri pentru ei, dar mă abțin, că nu sunt politic corecte. 🙁
În anul 1510 când ciuma decima popoarele, Sibiul nu avea nici o victimă; se respecta în toate formele ceea ce numim astăzi igienă și distanțare socială.
Doar atâta „aprofundare” la această temă .
Aurelian:
Crezi că pedagogia prin teatru este subestimată? De ce ai recomanda-o?
Jochen:
… Este „pedagogia prin teatru subestimată” ??? … Da și nu.
– Zic „da” pentru că nu prea se cunoaște aceasta disciplină ca știință independentă, noțiunile de „Pedagogia de teatru” („Theaterpädagogik”), „Pedagogia teatrală” sau „Pedagogia prin teatru” sunt relativ noi, și pentru că este supusă unei dezvoltări constante din punct de vedere a abordării cât și a aplicabilității ei cu care relativ puțini oameni au avut ocazia să fie confruntați/ familiarizați în amănunt.
– Spun „nu” pentru că fenomenul pedagogiei prin teatru (după cât știu, fără să fi existat în trecut un termen specific pentru el) se întâlnește încă din începuturile artei teatrale prin conținutul educativ, moral și cetățenesc al teatrului cultic. Se aplicau de-a lungul istoriei obiectivele specifice vremurilor (foarte cunoscut este „catharsis„).
Exista întotdeauna un raport între teatru și pedagogie. Pedagogia de teatru ocupă spațiul complex dintre pedagogie și teatru, care devine obiect de cercetare abia la începutul anilor 70 al secolului trecut, când se întâmpina în continuare problema de delimitare și identificare ca știință independentă în raport cu domeniul științei teatrale, respectiv pedagogiei mediatice.
(Dacă această frază anterioară ar fi fost în germană, s-ar fi putut amuza cu mare deliciozitate domnul Mark Twain. 😉 )
De ce aș recomanda „pedagogia prin/de teatru”? Vreau să lărgesc puțin privirea asupra întrebării, pentru că tema e așa de complexă ca și existența umană.
Teatrul este un conglomerat de arte și științe, ce suportă multe forme de manifestare.
Această caracteristică ale teatrului reprezintă totodată mecanismele de angrenaj ale pedagogiei teatrale. Se poate vorbi despre educația către, pentru și prin teatru.
Obiectivul care se urmărește este formarea estetică și socială a omului.
Locurile unde se poate practica aceasta sunt: școli, cluburi, hotspoturi sociale în localități, teatre, întreprinderi etc.
Pedagogul de teatru, absolvind o școală superioară/universitate cu specificul de pedagogie de teatru, posedă în activitatea sa o înaltă competență artistică, pedagogică și comunicativă.
Prin mijloacele teatrului o poate aplica aproape în toate domeniile activității omenești.
Câteva exemple începând cu teatrul ( spectacole cu și pentru copii, simpozioane, contactul cu colectivul teatrului și spectatori, proiecte cu amatori și profesioniști etc.), întreprinderi/fabrici (spectacole cu actori amatori), diverse școli/instituții (spectacole cu elevi, profesori la școli de actorie, ilustrare în cursuri de exemplu la chimie, retorică, antrenament motivațional, limbajul corporal, instruirea managerilor/conferențiarilor, etc.), cluburi, aziluri, penitenciare și multe altele.
După enumerarea acestor câtorva exemple ne putem da seama de necesitatea cât și de multiplele posibilități de formare a personalității omului prin mijloacele teatrului.
Am lucrat mai puțin cu copii, dar foarte mult cu viitori pedagogi. M-au asistat voluntari și profesorii Academiei de Pedagogie Socială din München.
Ca docent am fost membru fondator al tradiției de pedagogie teatrală la acest lăcaș de pregătire profesională din München. Tradiția aceasta are o durată cu mare succes de 25 de ani: anual se concepe un musical nou cu un text nou și muzică nouă compusă de profesori, însoțit de o orchestră mare compusă din elevi și profesori, – și jucat, cântat și dansat de viitorii educatori și pedagogi sociali.
În total participă de fiecare dată circa 80 de persoane, care desigur au mai multe sarcini (cu efect educativ) la aceste producții. Sala de spectacole cu 370 de locuri era întotdeauna plină.
Dacă dau crezare mediilor (vezi decupajul din ziar) n-am avut concurență în Germania.
Având răspunderea principală și ca regizor, sarcinile mele erau numeroase și coordonarea lor complexă. Dar cu angajamentul întregului colectiv am putut realiza cu succes, ce ne-am și mi-am propus, – chiar uneori mai mult.
Această muncă la care m-am format și eu, mi-a confirmat foarte mult necesitatea unei pedagogii de teatru, indiferent de vârsta omului.
Balu – ”Cartea junglei” ( 1992 )
În ce constau concret obiectivele estetice și pedagogice (cu care vroiam să „schimbăm individul și societatea” ;-)) urmărite atunci de mine și pe care am vrut să transmit elevilor mei pentru viitoarea lor activitate pedagogică ???
(…desigur prin mediul mijloacelor teatrale , – în cazul meu îmbogățite prin forma de spectacol „musical„.)
În primul rând urmăream promovarea personalității copilului, respectiv a omului tânăr.
Desigur un țel important în munca teatrală cu copii și tineret este spectacolul – și de asemenea în prim plan este tot timpul munca pedagogică în procesul de creație (exemple: a învăța cititul și vorbitul, mișcarea fizică, cântatul, observația, redarea, ascultarea și exprimarea, – și pe de o altă parte comportamentul social, care se dezvoltă prin această munca comună și să fie transportabil în alte zone a vieții).
Pentru ca copilul și tânărul să-și poată urmări nevoile de bază de a se articula, a crea posibilități de a reflecta asupra sa și a mediului înconjurător, are nevoie de un loc, un spațiu. În acesta poate să experimenteze diferite perspective asupra unei probleme, găsind soluții noi variind formele de joc.
De asemenea se creează o bază pentru discuții și dispute privind „produsele” comun elaborate.
Fiind cadru didactic pentru disciplina de învățământ pedagogia de teatru, aveam aceste condiții cu viitorii educatori/pedagogi și colegii mei.
Enumăr câteva obiective pedagogice pe care le-am urmărit în munca mea teoretică cât și practică (la exemplul „musical”): obiective cognitive, obiective senzitive și motorice. Fiecare dintre ele conțin ”subobiective”. 😉
Va continua!!!
